CLASICII
ROMÂNI
COMENTAȚI
SUB ÎNGRIJIREA
DLUI N.CARTOJAN
PROFESOR UNIVERSITAR
N.FILIMON
CIOCOII
VECHI ȘI NOI
ROMAN SOCIAL
COMENTAT DE:
GEORGE BAICULESCU
BIBLIOTECAR LA ACADEMIA ROMANA
EDITURA „SCRISUL ROMÂNESC”/CRAIOVA
CIOCOII VECHI SI NOI
SAU „CE NAŞTE DIN PISICĂ
ŞOARECI MĂNÂNCĂ"!
DEDICAŢIE
Domnilor Ciocoi!
Este mult timp de când umblu cu această nuvelă ziua şi noaptea, întocmai ca Diogen, căutând o clasă de oameni ca să le-o dedic. Am voit să fac această onoare boierilor; dar, după o gândire serioasă, mi-am schimbat hotărîrea, căci de şi într-această clasă s-au strecurat mulţi venetici conrupţi şi cu toate lovirile şi tentaţiunile străinilor la cari servă de ţintă de un secol şi jumătate, tot se găsesc printre dânşii bărbaţi cu simţiminte nobile şi cu inimă de adevăraţi Români, cari au făcut, fac, şi sunt convins că vor face, mult bine patriei lor.
Dela boieri am alergat la negustori. Am revizuit toate stabilimentele de comerţ, dela magaziile cele mari şi luxoase până la magherniţele cele umilite ale precupeţilor. Am văzut zarafi fără capital, fanfaroni şi maloneşti1) cari sărăcesc lumea prin dobânzile lor cele nemăsurate; lipscani şi bogasieri2) cari îşi împodobesc magazinele cu marfă putredă şi cu oglinzi mincinoase şi, dându-şi ton de mari capitalişti, ruinează societatea prin falimente frauduloase, ce se efectuesc foarte lesne în ţara noastră; băcani cari vând rapiţă în loc de untdelemn, orez îndoit cu pietricele ca să tragă mai greu la cântar şi cafea amestecată cu orz şi fasole. Am văzut cârciumari amestecând vinul cu apă şi vânzând cu ocale cu două funduri, măcelari şi precupeţi vânzând cu cântare strâmbe, şi m-am mâhnit, căci răul este foarte mare, dar n-am găsit în aceşti amăgitori decât nişte hoţi sau ciocoiaşi ordinari, ieşiţi din şcoala voastră fără diplomă de specialitate!... Am alergat prin sate şi cătune, am vorbit cu ţărani bătrâni şi tineri; ce e drept, sunt plini şi ei, sărmanii, de mârşevii până între urechi, dar n-am găsit nici între dânşii pe oamenii ce căutam. Am intrat în locaşul lui Dumnezeu, am observat cu conştiinţă clerul înnalt şi pe cel proletar. Dar vai! ce dezamăgire!... Acolo unde credeam că voi găsi toiagul şi traista, sacrul simbol al umilinţii şi pietăţii creştine, am găsit: ignoranţa întronată, invidia, mândria lăcomia şi alte păcate mortale, pe care ne oprim a le descrie, căci legea de presă, fără îndoială, ne-ar condamna la zece ani de ocnă.
Obosit de atâtea cercetări zadarnice, hotărîsem să-mi ard manuscrisul; dar tocmai când mă pregătiam să dau flăcărilor rodul ostenelelor mele de şase luni, m-am gândit la voi, prea iubiţii mei Ciocoi ai condeiului de toate clasele şi partidele, şi am zis ca strămoşul nostru Pilat:
„Ecce homo”
3), sau
„Iată oamenii mei!“
Vouă, dar, străluciţi luceaferi ai vițiilor, cari aţi mâncat starea stăpânilor voştri şi v-aţi ridicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat să muriţi în mizerie; vouă, cari sunteţi putrejunea şi mucegaiul ce sapă din temelii şi răstoarnă împărăţiile şi domniile; vouă, cari aţi furat cu sfanţul din funcţiunile cele mici şi cu miile de galbeni din cele mari, iar acum când v-ați cumpărat moşii şi palate stropiţi cu noroi pe făcătorii voştri de bine, vouă şi numai vouă dedic această slabă şi neînsemnată scriere. Citiți-o cu băgare de seamă, domnii mei, şi oricâte hoţii îmi vor fi scăpat din vedere, însemnaţi-le pe un catastih şi mai le trimiteţi, ca să le adaog la a doua edițiune.
PROLOG
Nimic nu este mai periculos pentru un Stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!...
Platon a zis, cu două mii de ani înainte de a lua noi pana în mână ca să descriem pe ciocoi, că un om, ca să poată deveni cetăţean onest, mai întâi de toate cată să fie născut bine, crescut în frica lui Dumnezeu, şi din copilărie până la maturitate, să trăiască înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi.
Ciocoiul este, totdeauna şi în orice ţară, un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită, care eclată4) ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta aspiraţiunilor sale.
Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti, este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit. Aci vine ciocoiul umilit şi cere a servi pe boier pentru o bucată de pâine, o cameră de dormit şi un vestmânt, ca să se apere de asprimea frigului.
In anii dintâi, aceste vulpi cu două picioare, cari întrec în ipocrizie şi vicleşug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop5) şi La Fontaine6),
petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniţi în păcate de fot felul îi studiază cu cea mai mare atenţiune, în cât la etatea de douăzeci de ani, ei ştiu foarte bine cum să fure cloşca depe ouă fără să cârâe, cu alte cuvinte: ştiu cât să fure dela aprovizionarea de toate zilele, cât dela aprovizionările cele mari, cât dela arendarea moşiilor şi alte mai multe transacţiuni ale casei boiereşti în care se află servind.
Ştim cu toţii că între slugile dela casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarchie oarecare. Ciocoiul dar, îşi începe uneori cariera dela postul de rândaş; iar alteori, dela lacheul ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sufragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boier, şi cu toate că unii-alţii îi zic în deriziune7)
boier făcut,
copiii lui însă devin boieri şi fii de boieri.
In timpul pe când ciocoiul umblă după trăsura boierului, el află toate slăbiciunile stăpânului său şi îi ajută cât poate ca să şi le împlinească în paguba lui şi în folosul său. Se întâmplă însă, de multe ori ca stăpânul ciocoiului să aibă şi virtuţi, dar aceste lucruri pătrate nu pot să intre în capul şi-n inima cea triunghiulară şi îngustă a ciocoiului, plecat pe drumul de a deveni om mare cu orice preţ.
Ca sufragiu se obicinuieşte atât de mult cu mâncările delicate, încât nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan, brânză de Parma, salam de Verona, icre moi, conserve de Franţa şi vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei. Astfel dar, când ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este conrupt moraliceşte şi fiziceşte până la măduva oaselor.
Inălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet... din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos de cât celălalt; le studiază pe toate şi găsindu-le realizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conştiinţă.
S-a zis de mai mulţi filozofi şi cărturari, că conştiinţa este cel mai aspru jude al criminalului. O fi, nu tăgăduesc; dar vătaful de curte cunoaşte secretul de a face din acest aspru judecător, un consilier întocmai după cum îi trebue lui.
El zice în sine: „Tot omul este creat de Dumnezeu, cu dreptul de a se hrăni pe pământ; de ce dar unii oameni au mai mult decât le trebue, când alţii n-au nici chiar mijloacele necesare spre a se susţine? De ce unii sunt puternici şi alţii nebăgaţi în seamă? De ce unii stăpânesc pământuri întinse, iar alţii nu au nici chiar pământul necesar spre a se înmormânta? Aceasta este o stare de lucruri anormală“—zice înţeleptul vătaf de curte — „şi cată să o combat din toate puterile“, adaogă ei.
Astfel dar, omul nostru, mergând din raţionament în raţionament şi din deducţie în deducţie, devine comunist, fără ştirea lui, şi începe a pune în lucrare această doctrină atât de frumoasă şi egalitară în aparenţă, cât este de hidoasă în fond.
Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii după un metod mult mai practic decât al adevăraţilor comunişti. Incercarea reuşeşte de minune; starea comunistului nostru se îmbunătăţeşte cu aceiaşi repeziciune cu care se ruinează a stăpânului său. Işi cumpără moşioare, vitişoare şi alte diminutive de acestea, cari fac viaţa lesne şi plină de plăceri.
După ce a ruinat de ajuns pe nenorocitul boier care nu l-a lăsat să piară de foame pe drumuri, şi după ce şi-a luat rangul de
Pitar 8),
la care nu este vătaf să nu aspire, omul nostru caută un pretext şi părăseşte casa stăpânului său, tocmai atunci când acesta simte cea mai mare nevoie de dânsul..
Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag, nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni; ci din contră caută noui mijloace de a-şi mări bogăţiile. Căsătoria dar, devine pentru dânsul o nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate; trimite samsari de căsătorie în toată ţara şi nu se însoară decât numai atunci când găseşte o zestre după placul lui, fără să se turbure cât de puţin, dacă femeia cu care îşi leagă soarta este jună, frumoasă şi crescută bine, sau slută şi depravată.
Omul ce se însoară numai pentruca să-şi mărească starea, niciodată nu ia soţie bună. Ciocoiul o ştie şi aceasta, dar îi pasă foarte puţin, căci el nu are altă ţintă decât realizarea planurilor sale celor ambiţioase. N-apucă să treacă luna de miere, şi casa ciocoiului devine o cafenea în care se adună toată lepra societăţii. Soţia sa devine o Mesalină9); copiii se nasc, Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile, şi tocmai când ajung la gradul cel mai înalt al corupţiunii, îi trimite în Franţa ca să înveţe carte.
Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiune morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mâinile femeilor şi junilor celor stricaţi, cari îi depravează şi mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu dânşii luminile Europei civilizate, nu aduc decât viţiul şi depravarea sau, dacă vreunul dint-înşii reuşeşte a învăţa câte ceva, această cultură intelectuală, nefiind susţinută de o educaţie morală, produce mai mult rău decât bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sânu-i asemenea vipere.
Ciocoiul sau puiul de ciocoiu, ajuns om de stat, se deosibeşte de omul onest prin mai multe fapte, dar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partid,— nu doară că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata de odată toate doctrinele şi partidele în folosul său.
Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sunt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe cari le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti, de cari face atâta pompă, nu sunt decât treptele scării pe care voeşte a se sui la putere; şi uneori, când ele nu servă deajuns, el aleargă la străini şi primeşte dela dânşii posturi în ţara sa.
Ajuns la gradul de mărire, pentru care a comis toate mişeliile, a suferit toate umilinţele şi a declamat, fără de a le simţi, toate virtuţile din lume, ciocoiul îşi ridică masca ipocriziei dela ochi şi se arată lumii în mizerabila şi urîcioasa nuditate a sufletului său celui mic.
Inima lui, asprită de suferinţele, umilirile şi înjosirile prin care a trecut, devine incapabilă de orice simţimânt frumos şi uman. Libertatea presei îl supără, căci descoperă inicuiţăţilel0) vieţii sale şi nu-l lasă să despoaie de averi pe stat și pe particulari; funcţiunile statului le împarte
la
ciocoi cu cea mai mare prodigalitate ”) se poată folosi mai bine de orânduirile în servicii, își recrutează un ciocoiu tot de calibrul său şi speculeaza printr-nsul pâinea nenorociţilor funcţionari.
Iată tipul ciocoiului din toate ţările si mai cu seamă în țara noastră, unde lumina adevăratei civilizaţiuni n-a risipit încă norii cei groşi ai ignnoranţei şi ai depravaţiunii. Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin cari el a trecut în secolul nostru dela ciocoiul cu anteriu și cu călimări la brâu al timpurilor fanariotice, până la ciocoiul cu frac și cu mănuși albe din zilele noastre.
PARTEA I. DELA 1814 PÂNĂ LA 1830
CAPITOLUL I. Dinu Păturică
Intr-o dimineaţă din luna lui Octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochii negri, plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiune şi mândrie grosolană, îmbrăcat cu un
anteriu de şamalagea 12)
rupt în spate, cu
caravani 13
) de pânză de casă văpsiţi cafeniu, încins cu o bucată de pânză cu mărginile cusute în gherghef, cu picioarele goale, băgate în nişte
iminei14)
de saftian15), cari fuseseră odată roşii dar îşi perduseră culoarea din cauza vechimei, la încingătoare cu nişte călimări colosale de alamă, în cap cu cauc16) de şal a cărui culoare nu se puteâ distinge din cauza peticelor de diferite materii cu cari era cârpit şi purtând ca veştmânt de căpetenie o
fermenea 17) de pambriu
18) ca paiul grâului, căptuşită cu
bogasiu19 )
roşu, — un astfel de june sta în scara caselor marelui postelnic20) Andronache Tuzluc, rezimat de stâlpii intrării şi absorbit în nişte meditaţiuni, care, reflectându-se în trăsurile feței sale, lăsau să se vadă până la evidență că gândirea ce-l preocupà, nu erau decât planuri ambiţioase ce închipuirea lui cea vie îi puneà înainte, şi obstacolele ce întâmpinà în realizarea lor.
In momentul acela uşa scării se deschise şi se arătă înaintea junelui un amăut îmbrăcat numai în fir, cu pistoale şi iatagan la brâu şi cu tătarcă-l) roşie blănită cu vulpe
nafe22)
. Mândrul albanez, fără să privească cât de puțin pe bietul june ce-i făcea
temenele
17) până la pământ, strigă cu voce de stentor:
— „Ioane, trage butca boierului la scară!.“
Vizitiul, după ce plesnì de câteva ori din biciu şi mai făcù şi câteva marafeturi prin care voia să arate abilitatea ce avea în meseria sa, trase butca la scară.
Nu trecù mult şi se auzi paşii cei leneşi şi gravi ai marelui Postelnic, ce cobora scara cu o cadenţă simetrică. Junele, a cărui atenţiune era aţintită la cea mai mică mişcare ce se petrecea, auzì şi el acest sgomot şi cu un aer în care se vedea foarte curat neliniştea, ridică dela pământ două cutii cu păstrăvi şi câteva găini; apoi vârî maşinaliceşte mâna în sân şi scoase un plic sigilat; iar după ce-şi strânse
fermeneaua
la piept şi-şi luă caucul din cap, lăsând să se vază o căpăţână rasă peste tot şi numai în creştet cu vreo câteva fire de păr, luă o poziţie umilitoare şi aşteptă sosirea boierului.
In fine, Postelnicul apărù în scară îmbrăcat cu
antiriu dc culnie21)
ca guşa porumbului, încins peste mijloc cu un şal de Ţarigrad, cu işlicul în cap şi învelit până la ochi cu o
gidbea
de postav albastru blănită cu blană de râs. El zărì pe june şi-i zise cu gravitatea de boier de protipendadă 25):
— „Cine eşti, mă băiete, şi ce voieşti dela mine?“
Junele căzù în genunchi şi sărutând pulpana anteriului, răspunse cu o voce lâncedă ce inspiră compătimire:
— „Să trăiți întru mulţi şi fericiţi ani! Sunt Dinu Păturică, nemernicul fiu al prea umilitei voastre slugi treti logofăt Ghinea Păturică, fostul odinioară vătaf de curte al înălţimei voastre“.
— „Ei bine, spune-mi ce vrei delà mine?"
— „Am o scrisoare delà tata către prea cinstitul şi de bun neam obraz al Măriei Voastre“.
— „Ado-ncoa, să vedem acea scrisoare“.
Junele se apropiè de Postelnic ţinând capul plecat până la pământ şi-i dete scrisoarea; apoi căzù iarăşi în genunchi şi stând în această poziţiune aşteptă răspunsul.
Boierul deschise scrisoarea şi citì cele următoare:
„Prea milostivului şi de bun neam al meu stăpân, cu cea de slugă supunere mă închin“.
„După sfânta datorie ce am, ca un supus credincios, viu a cerceta despre fericita şi mie „foarte scumpă sănătate a
Panevgheniei
26) tale „ca aflând-o pe deplin să mă bucur din rărunchii „inimii mele, căci eu din mila Domnului, mă aflu
„în toată întregimea sănătăţii şi mă îndeletnicesc cu umilita mea slujbuliţă de sameş27), ce „te-ai milostivit a-mi da. Am primit prea cinstita „scrisoare a
Blagorodniciei
28) tale şi cele ce-mi „porunceşti le-am pus în lucrare. Cele patru-„zeci
lude29):
scutelnici30), pescari31, răcari32), vânători şi dârvari33), i-am împrăştiat în tot jude„ţul, şi cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi
kiuzarlâkul33)
smeritului tău rob, curtea
Blagordniciei
tale, în scurtă vreme se va umplea „de toate cele trebuincioase”.
„Alta am să te rog, arhon Postelnice. Fiul meu, „înfătişătorul acestei umilite scrisori, a ajuns în
ilikie
34) şi cu toate că m-am silit a-l învăţa toate
„iuşkiuzarlâkurile
şi
marafeturile
cu cari trebue „să fie împodobit un adevărat
calemgiu
35), dar „nefiind de ajuns toate acestea, îl trimit la Dom„nia-ta, ca să se mai roadă, să poată ieşi şi el „mâine-poimâine la obraze“.
„Primeşte, milostive stăpâne, două
bote
36) cu „păstrăvi şi zece găini crescute şi îngrăşate de „mine”.
„A panevgheniei tale smerită şi umilită slugă,
Treti Logofăt Ghinea Păturică
Ot. Bucov. sud. Saac.”
După ce Postelnicul Andronache citi scrisoarea chemă pe vătaful său de curte şi-i zise:
— „Ia aceste cutii cu păstrăvi şi să le trimiţi colo, ştii tu! Iar pe ştrengarul acesta de băiat să-l opreşti în curtea mea şi să mi-l faci deocamdată ciubucciu”.
La aceste vorbe ale boerului, inima lui Dinu Păturică săltă de bucurie şi aveà mare dreptate, căci prin admiterea lui în serviciul Postelnicului devenise proprietar pe prima literă a alfabetului fortunei.
In timpul acesta, vizitiul atinse caii cu biciul şi ieşi cu
butca
din curte, iar vătaful luă cutiile cu păstrăvi împreună cu găinele şi urmat de noul său confrate în ciocoism, sui mai întâi scara cea mare a casei, trecù prin sală şi ajungând la o galerie cam întunecoasă, se oprì în loc şi zise lui Dinu Păturică:
— „Iată odaia ce ţi-am gătit pentru locuinţă; intră într-însa şi peste un ceas voi veni să te învăţ meseria de ciubucciu cu care te-a cinstit stăpânul”.
Noul ciocoiu aşteptă până se depărtă vătaful, iar după aceea se scoborî în curte şi luând o pereche de desagi în care era o colecţiune de trenţe ce compuneau averea ce aducea el, din casa părintească, sui scara cu repeziciunea vântului şi intrând iarăşi în camera sa, îşi aşeză toate lucrurile pe la locul lor.
Camera despre care vorbim era în periferie de un stânjen pătrat; într-unul din cele patru unghiuri erà o vatră întocmai ca cele obicinuite la cafenelele turceşti, pe care sta un ibric colosal, înconjurat de toate părţile cu cărbuni stinşi pe jumătate. In celălalt unghiu erà aşezat un dulap prin ale cărui sticle se vedeau o mulţime de ciubuce de
antep37)
şi de iasomie, cu chihlibar limoniu; iar mai sus, pe o despărţire făcută într-adins, se vedeau o mulţime de feligene39) pentru cafea, cu zarfurile40) lor de argint, şi câteva
kisele
de dulceaţă. La extremitatea de jos a acestui dulap se zăreà un lighean de argint, pe al cărui acoperământ erà pusă o bucată de săpun
mosc
în formă sferică. Lângă acest dulap erà un mizerabil pat de scânduri, acoperit cu o pătură de lână albastră; iar pe pereţi erau ţintuite câteva cadre de hârtie, zugrăvite cu vopsele proaste; una dintr-însele reprezintà lupta navală dela
Ceşme-Liman
şi arderea flotei turceşti de către prinţul
Orlof;
iar pe cealaltă era desemnată asasinarea principelui Hangeri de către trimisul Porţei otomane.
Dinu Păturică dete o privire repede şi dispreţuitoare camerei sale, apoi deschise fereastra şi începù să se uite în curte. Privi cu băgare de seamă mulţimea de găini, gâşte, raţe, claponi, cocori şi călifari41), ce furnicau prin curtea boierească, apoi se întoarse către bucătărie şi la vederea mulţimii de tingiri de diferite capacităţi, în cari se pregăteau cele mai gustoase bucate din Fanar, faţa lui se coloră de o bucurie nedescriptibilă; iar după o reflecţiune de câteva minute, zise în sine: — „Iată-mă, în sfârşit, ajuns în pământul făgăduinţei; am pus mâna pe pâine şi pe cuţit; curagiu şi răbdare, prefăcătorie şi
iuşkiuzarlâc,
şi ca mâine voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestui fanariot”.
CAPITOLUL II.
Postelnicul Andronache Tuzluc
Să lăsăm pe ambiţiosul nostru ciocoi în pace a-şi face planurile sale pentru exploatarea averii stăpânului său şi în loc de a-l întrerupe din visările sale ambiţioase, să facem cunoscut lectorilor noştri pe Postelnicul Andronache Tuzluc.
Acest fanariot venise din Constantinopol în suita domnitorului George Caragea42) şi făcuse meseria de
Ciohodar
43) în curtea acelui principe.
Ca fanariot, născut în uliţele cele strimte ale Fanarului, unde se urzesc şi se pun în lucrare cele mai întunecoase intrigi ce au ruinat imperiul greco-roman, el moştenise din naştere un mare talent de intrigă şi de linguşire; ştia din încercare că raiul ceresc şi pământesc nu se poate deschide decât prin femei; de aceea îşi îndreptase toate bateriile intrigilor sale în contra femeilor Doamnei şi mai cu seamă ale domniței Ralu, fiica prea iubită a domnului Caragea.
El făcù cunoştinţă cu acea volubilă şi capricioasă principesă, prin mijlocul unei dame a ei de onoare, cu care se înamorase numai pentru împlinirea acestui scop. Un an întreg, fanariotul nostru făcu domniţei tot acele servicii ce făcea odinioară Mercur celui mai mare dintre Zeii Olympului elenic, cu deosebire numai că Domniţa, neputând să dea fanariotului nemurirea, făcu să cază în mâinile lui pitacul domnesc prin care îl numia vel Cămăraş44).
A fi mare cămăraş al unui principe care are un fiu frumos ca Paris45) şi desfrânat ca Don Juan, şi a fi ridicat la această demnitate prin intrigile unei principese frumoasă ca Elena lui Menelau şi mai desfrânată decât Frine46) şi decât Cleopatra47), este negreşit a poseda cheile minelor de aur ale Californiei.
Fanariotul nostru exploată cât se putu mai bine postul de Cămăraş, iar când văzu că în cămară nu mai rămăsese nimic de furat, cumpără mai întâi,
calemul
48)
vinăritului,
al
oieritului
şi mai în urmă huzmetul49) Spătăriei; şi astfel, unindu-se cu hoţii şi tâlharii de drumuri, despuie ţara în toate modurile, mai mult de trei ani, până ce-şi cumpără vre-o zece moşii, câteva familii de ţigani, case, vii şi altele; iar după aceea, izbuti tot prin intrigă şi baseţă50), a deveni mare Postelnic.
O singură dorinţă mai avea să-şi împlinească, ca să ajungă la culmea fericirei sale.
El hrăneà de mult timp un amor foarte tare pentru juna Maria, unica fiică a Banului C... român de naţiune; dar rangul tatălui frumoasei copile, sufletul ei nobil şi curat, faptele ei pline de cuviinţă şi de blândeţe, înfrângeau toate semeţele dorinţe ale depravatului venetic. De multe ori, el se încercă a se duce la Banul, ca să ceară mâna fiicei sale; dar totdeauna un simţimânt fatal îl opreà din această întreprindere. In acele momente de îndoială şi descurajare, el deveneà posomorît şi teribi1. Adevărul pe care Dumnezeu l-a pus şi în inima celui mai mizerabil om, se prezintă în acele momente dinaintea lui şi arătându-i oglinda în care se restrângeau crimele prin cari ajunsese la mărirea în care se află, pare că-i zicea: „Priveşte, mizerabile, crimele tale, şi nu cuteza să păleşti cu suflarea ta cea înveninată acel crin semănat de mâna Domnului în această vale a lacrimilor”.
Dar dacă adevărul este pus în inima omului ca să-i arate calea ce duce la fericire, fatalitatea a voit ca pasiunile materiei să învingă mai totdeauna acest sfânt simţimânt ce se manifestă în noi de câte ori voim să comitem vreo nelegiuire.
Astfel se întâmplă şi cu fanariotul nostru; mustrarea de conştiinţă dispăru dela dânsul întocmai ca fulgerul sau ca spaima de un minut ce simt copii, când sunt certaţi cu frăgezime de către părinţii lor. El se hotărî într-o zi a merge la Banul, şi după mai multe complimente şi linguşiri, reclamă dela dânsul onoarea de a deveni ginere al său.
Bătrânul rămase uimit de cutezarea cea mare a fanariotului; cunoscând însă influenţa ce exercita asupra principelui Caragea şi relele ce ar fi putut să-i pricinuiască un refuz de-a dreptul, se prefăcu că primeşte cu bucurie propunerea şi îl lăsă a se încânta de acest vis.
Grecul înţelese însă din trăsurile feţei bătrânului, ura ce avea asupra lui; dar nu disperă, ci se duse la principele Caragea plin de speranţă că va dobândi prin forţă, ceea ce bătrânul îi refuzase prin manieră diplomatică.
Trei zile în urma acestei întrevederi, Banul C... se preumblà prin grădina casei sale, absorbit în cugetări melancolice, ce-i inspirà trista stare în care adusese ţara jafurile acestei domnii dărăpănătoare, iar mai cu seamă preocupat de un vis groaznic ce-l făceà să se aştepte la o mare nenorocire.
Intr-acest timp se prezintă înainte-i un slujitor de al casei sale şi îi anunţă că un ciohodar domnesc cere a vorbi cu dânsul.
— „Să intre”, zise venerabilul bătrân, îndesându-şi caucul peste perii capului său cei albi ca zăpada şi cercând a se distra privind şi mirosind florile unui neramz înflorit45).
Ciohodarul intră în grădină şi făcând câteva complimente orientale, dete Banului un plic sigilat; apoi trăgându-se puţin, luă o poziţiune respectoasă.
Banul deschise plicul şi găsi într-însul scrisoarea aceasta:
„Arhon Bane, mâine dimineaţă să vii la Curte, „căci am să-ţi vorbesc ceva tainic”.
„Ion Gheorghe Caragea".
După ce bătrânul boier băgă scrisoarea iarăşi în plic şi plicul în buzunarul dela pieptul anteriului, zise ciohodarului:
— „Spune Măriei Sale că voi face astfel precum îmi porunceşte.”
Trimisul domnesc se închină până la pământ şi ieşind se duse ca să-şi împlinească mesagiul; iar bătrânul apucă îngrijat pe o cărare ornată de amândouă părţile cu roze şi cu iasomii şi se opri dinnaintea unui pavilion lucrat în stil oriental. Până a nu pune piciorul pe treptele scării, stătu puţin în loc şi se gândi. Nu ştim care vor fi fost gândurile ce-l preocupau; ştim numai că trăsurile feței sale une-ori deveneau crunte, alte-ori pline de îndurare şi câte-odată un zâmbet dulce apărea pe buzele sale pălite, dar dispărea ca fulgerul, lăsând loc unei melancolii adânci.
In fine, după puțină ezitațiune, suì scara pavilionului şi intră înăuntru. Acolo găsì patru femei dintre care două torceau, una dărăceà in şi cealaltă împleteà la un ciorap.
In mijlocul acestor femei şedeà o copilă ca de patrusprezece ani şi cosea la ciur, un simizet52). Niciodată natura nu combinase mai multe nuanţe de frumuseţe într-o fiinţă umană, decât în această jună copilă: ochi negri, umbriţi de nişte gene şi sprâncene ca pana corbului; pieliță albă şi colorată de purpură; buze ce se întreceau cu rozele; dinţi albi şi frumoşi; toate în fine armonizau de minune cu un trup de o formă minunată, cu nişte mâini delicate de nimfă; era în adevăr un tezaur de frumuseţe ce nu se putea vedea decât în statuile Grecilor antici.
Pe dată ce intră venerabilul bătrân în pavilion, toate femeile se sculară în sus şi puseră mâinile la piept. Bătrânul le făcu un semn, să iasă; apoi rămâind numai cu juna copilă, îi zise:
— „Iubita mea copilă, cum te afli?”
— „Foarte bine, tătuțule”.
— „Dar ce, nu vii să săruţi mâna scumpului tău tată?”
— „Ba da, tătuţule, da!” — Şi deodată cu vorba se apropie de bătrân şi depuse pe mâna lui un sărutat inocent şi plin de dulceaţă.
Bătrânul o strânse la piept şi o sărută pe frunte cu acel amor pe care numai părinţii îl simt.
După ce tata şi fiica îşi schimbară între dânşii câteva priviri de o iubire nedescriptibilă, şezură pe o sofà de postav roşu cu ciucuri albi de Veneţia; iar după câteva momente de tăcere şi contemplaţiune, bătrânul zise copilei:
— „Mario, tu te faci din zi în zi mai frumoasă şi te deschizi întocmai ca un trandafir la razele soarelui. Eu cat de acum înainte să; mă gândesc la fericirea ta, să-ţi caut un tânăr de treabă ca să te mărit”.
Frumoasa Maria, auzind aceste cuvinte, se roşì şi-şi îndreptă ochii către pământ.
— „Ai? ce zici draga mea copilă?” adăogă bătrânul cu nerăbdare, — „ce, nu-mi răspunzi? Te temi oare de bătrânul tău tată?”
Maria nu răspunse nimic la aceste din urmă cuvinte. Confuziunea şi marea întristare ce acoperise faţa ei, făcură pe bătrân să crează mai multe lucruri deodată, şi ca să poată pătrunde în secretul care făcea pe juna copilă să sufere atât de mult, hotărî să vie d-a dreptul la chestiune.
— „Ştii, dragă Mario“, urmă el, „că Măria Sa Doamna şi toate cocoanele nu mai vorbesc decât de frumuseţea ta? Ştii că Vodă a şi ales pe viitorul tău soţ?
Aceste cuvinte făcură pe Maria să tremure; dar după ce-şi reluă puterea, ea privi pe bătrân cu ochi rugători şi-i zise:
— „Pot să te întreb, tată, cine este acel soţ de porunceală?”
—De ce nu, fata mea? El este unul dintre cei mai iubiţi boieri al Domnului Caragea; este tânăr, frumos şi bogat”.
— „Numele lui?”
— „Voieşti să-i ştii numele?”
— „Da, tată”.
— „Ei bine, copila mea, viitorul tău soţ este Postelnicul Andronache Tuzluc”.
— „Ah! taci, tată; nu-mi mai spune acest nume sau de nu, mă vei vedea moartă dinnaintea ta. Spune-mi, ţe rog, ce ţi-am greşit de voieşti să mă faci nenorocită pentru totdeauna? Oare fiii boierilor pământeni s-au stins din țară? Nu mai găseşti pe nimeni decât pe acel fanariot nesuferit?” ».
Ura Măriei asupra Grecului parvenit mulţumì foarte mult pe bătrân, carele voind să se încredinţeze mai bine despre aceasta, se prefăcu că nu observase simţimântul de reprobare şi de ură al nobilei copile.
— „Aşa dară, tu urăşti pe Postelnicul“, — adaose el; — „şi de unde-ţi vine această ură, fata mea?”
— „Ura cea neîmpăcată ce am asupra acestui ticălos îmi vine mai mult din prevedere“.
— „Poate că te înşeli, fata mea”.
„Nu, tată, nicidecum. Un om care acum doi-trei ani nu erà decât un ticălos ciohodar, ce tremura de frig dinnaintea scării caselor noastre, iar acum înnoată în atlasuri, catifele şi samuri, nu poate fi decât un nemernic. Aceasta mi-o zice cugetul şi o cunosc chiar din vorbirile domniei-tale cu Serdarul. D... Nu eşti Domnia-ta acela care ziceai Serdarului că acest fanariot n-a dobândit nimic dela stăpânul său, decât prin slujbele mârşave şi umilitoare ce a săvârşit Domniţei Ralu şi beizadelei? Dar bine, tată, cum voeşti acum să uneşti pe unica ta copilă cu acel ciocoi mârşav, care a venit aici, la noi, cu toate desfrânările şi hoţiile din Fanarul lui, care fură şi despoaie pe lume ziua în amiaza mare şi ale cărui mâini păstrează încă mirosul nesuferit al curelelor butcei lui Caragea. Mai bine mă voi îngropa de vie într-o mănăstire şi-mi voi plânge în singurătate nenorocirile mele, decât să primesc a fi soţia celui mai necinstit din ciocoii lui Caragea“.
Bătrânul boier, auzind aceste cuvinte pronunţate de Maria cu atâta ură şi dispreţ, tresaltă de bucurie; apoi privind pe juna copilă cu un aier plin de dulceaţă', îi zise:
— „Vino în braţele mele, copilă, vrednică de sângele moşilor şi strămoşilor noştri. De astăzi înnainte nu ai a te teme de nimic; neîmpăcata ură ce ai asupra acelui grec mârşav îmi dă inimă de ajuns ca să mă împotrivesc poruncilor şi înfricoşărilor lui Caragea. Mângâie-te, fata mea, şi nădăjdueşte în dragostea ce are părintele tău pentru tine”.
A doua zi, pe la nouă ore ale dimineţei, trăsura sta la scară aşteptând pe bătrânul boier, ca să intre într-însa; nu trecu mult timp şi venerabilul bătrân apăru în pridvorul caselor sale, îmbrăcat cu
anteriu
de atlas vişiniu, încins cu şal de Ţarigrad, cu
biniş
) de postav albastru închis, încălţat cu
meşi
şi
papuşi
de saftian galben; la brâu cu un
hanger
de aur, iar în cap cu un gugiuman (căciulă) de samur cu fundul roşu. După dânsul venea fie-sa cu oamenii şi femeile casei, dintre cari un june ca de douăzeci de ani, îmbrăcat cu anteriu de
maniţă54),
cu giubea de
pambriu,
lungă până la pământ şi legat la cap cu un
taclit55-
cadrilat, ieşi înainte şi coborând scara cu mare grabă, deschise uşa caretei, iar după ce intră boierul într-însa, se sui în coadă zicând vizitiului: „La curtea domnească!”
Două lovituri de biciu lăsate cu
marafet
pe spatele armăsarilor fură de ajuns ca să pună trăsura în mişcare şi să o pornească pe calea curţii principelui Caragea.
Ne oprim puţin din această naraţiune ca să dăm cititorilor noştri o ideie repede despre locul unde se afla palatul domnesc pe acei timpi şi despre forma arhitectonică şi alte amănunte originale ale acestui locaş în care domnea moliciunea amestecată cu umilirea şi cu depravaţiunea.
Pe spaţiul de pământ ce se coprinde astăzi între casele lui Resch giuvaergiul şi vechia sală a lui Momolu, erà clădită pe timpul lui Caragea noua reşedinţă domnească, ce înlocuise pe cea veche din dealul Spirei, arsă la 1813.
Poziţiunea topografică a acestui palat era astfel: pe locul unde se află astăzi casele lui Bossel, era clădit palatul domnesc, compus dintr-un şir de case cu două rânduri, ce începeau din uliţa Mogoşoaiei56) şi se terminau dinnaintea caselor generalului Herăscu, pe uliţa numită a Şcoalei.
Arhitectura acestui palat erà vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de architectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan şi mai neregulat. Faţada ce privea către Podul Mogoşoaiei, avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapeţaţe cu catifea roşie, în care venea adesea principele, deși lua cafeaua şi ciubucul privind pe trecători.
Pe partea despre Momolu erà un şir de odăi în formă de chilii călugăreşti, în cari şedeau
idicliii
57),
neferii
58) şi
iciolanii
59) domneşti. Fundul curţii, sau partea despre Herăscu, eră con-sacrat grajdurilor unde se ţineau armăsarii de Misir60 şi Arabia, cu cari se servea Domnitorul la solemnităţi şi în preumblările sale, iar în fata Podului Mogoşoaiei, pe o lungime aproape de o sută stânjeni, era un zid simplu care închidea în întregul său marele pătrat ce compunea reşedinţa, şi o poartă mare numită
Paşa Capusi,
ce servea de intrare principală.
Curtea domnească, pe timpul acela, se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfăţişa un centru unde se adună tot ce avea Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de
calemgii
de tot felul, dintre cari fanarioţii se deosibeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau în dreapta şi în stânga, — iar mai cu seamă prin eleganta veştmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar. Interiorul curţii prezintă vederii o panoramă foarte curioasă şi variată: în mijloc stau înşirate caretele şi butcile boerilor; mai încolo, vizitii lui Vodă preumblau armăsarii îmbrăcaţi cu
cioltare61
cusute cu sârmă de aur; dinaintea unui rând de odăi numai cu un rând,
tufekcii
62),
arnăuţii
şi
satâraşii
îşi curăţau armele şuierând printre dinţi câte o arie albaneză, înăuntru şi afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învârtelile şi strâmbăturile
pehlivanilor
şi ale
măscăricilor
domneşti. Simigii cu tablalele lor sferice puse pe cap şi cu tripodele de lemn la subţioară, împreună cu bragagii şi salepgii63) arnăuţi, făceau contrast cu alunarii şi cu vânzătorii de şerbet din Fanar, cari purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrişim şi cămăşi de borangic subţiri, care lăsau să se vază pe piepturile şi pe braţele lor goale, figuri simbolice încrustate precum obicinuiau Ienicerii. In fundul curţii se vedeau diferite grupe de
masalagii
64) şi pungaşi; unii jucau nuci; alţii
iasîc
şi
tura
65); alţii iarăşi jucau la
o para cinci
şi tos pe despuiate. Aceşti tâlhari, în mare parte fanarioţi, scăpaţi din închisorile Stambulului, jefuiau cu deplină libertate în curtea domnească pe oamenii cei fără experienţă şi creduli.
Pe când se petreceau aceste variate scene în curtea lui Vodă Caragea, butca Marelui Ban intră cu paşi gravi şi maiestuoşi66). Poporul saluta din toate părţile pe venerabilul bătrân, iar el le răspundea printr-un surâs dulce puindu-şi mâna dreaptă la barbă şi la frunte.
Ajungând la scara palatului, feciorul deschise uşa butcei şi ajută bătrânului să se coboare; apoi îl urmări pe scară până la perdeaua sălii de primire. Acolo, boierul se opri puţin, iar feciorul îi trase cişmele cele galbene de saftian şi scoţând dela brâu o pereche de papuci- îi puse în picioare; îi netezi puţin şi
binişul,
pe spate, şi apoi se trase la o parte cu respect.
Era în acea zi primire mare la curte:
logofătul de obiceiuri
îngrijise despre toate; sala tronului erà împodobită cu o sofa pentru Prinţul şi laviţe pentru boieri. Cafegiii, ciubuciii şi alţi slujbaşi ai palatului, îmbrăcaţi cu vesminte orientale de o eleganţă plăcută vederii, aşteptau cu nerăbdare ordinul marelui Cămăraş, ca să dea probe de dexteritatea ce aveau în meseriile lor.
Jos, în curte, erau aşezate două bande de muzică instrumentală, una se compunea de
tumbelehiuri
67)> tobe mari şi
meterhanele68);
iar cealaltă de douăsprezece tobe, sunate de
fustaşi
69) români, ale cărora vestminte de postav verde cu
ciapvazuri
70) albe şi căciuli de oaie cu fundurile roşii, făceau un contrast foarte curios cu
binişele
de postav roşu şi
cialmalele
71) cele rotunde şi pline de semeţie ale artiştilor musulmani.
Cum intră Banul în sală, un slujitor strigă cu glas puternic: „Marele Ban C...” Bătrânul boier înaintă câţiva paşi; apoi se opri în loc şi salută pe toţi boierii, iar după aceea merse cu paşi statornici şi maiestoşi până la treptele tronului, privi pe Domnitor cu un ochiu în care cel mai mare fizionomist n-ar fi putut să descopere nici linguşire, nici servilism, ci numai ură şi dispreţ, acoperite cu vălul indiferenţei, apoi după ce făcu un compliment oriental, sărută mâna asupritorului, cu neplăcere destul de învederată.
Caragea era destul de fin ca să nu-i scape din vedere aversiunea ce avea Banul către dânsul; cu toate acestea, îi întinse mâna cu un zâmbet, care ar fi amăgit pe orice om nededat cu fineţea fanariotică; dar bătrânul stâlp al ţării văzuse şi păţise în viaţa lui foarte multe. El sărută mâna fanariotului şi făcând câţiva paşi înapoi se duse de-şi ocupă locul cuvenit demnităţii sale.
In fine, ceremonialul sărutării de mână se săvârşi; toţi boierii părăsiră sala, afară numai de Banul C... şi Postelnicul Andronache, cari rămaseră în urma tutulor.
Pe când se urma însă ieşirea boierilor din sală, Caragea se retrăsese în altă cameră, dar în momentul când cei doi boieri se găteau şi ei să se ducă pe la casele lor, una din uşile laterale se deschise şi apărând principele, zise: — „Arhon Bane, treci în odaia grămăticiei, că am să-ţi vorbesc”.
Banul se supuse ordinului, iar Postelnicul Andronache, după ce făcu lui Caragea un compliment adânc şi plin de linguşire, părăsi sala cu inima coprinsă de bucurie.
CAPITOLUL III. Românul şi Fanariotul
Erà mai mult de o oră de când Banul aşteptà în camera grămăticiei venirea Domnitorului. In timpul acela nenorocitul bătrân, rămâind singur, începu a se gândì la toate nenorocirile ce apăsau ţara; uneori i se ridica sângele în faţă şi devenea teribil, iar alteori se concentra în inimă şi devenea palid ca un mort. In aceste momente dureroase, el zicea în sine, oftând din adâncul inimii; „Doamne! de ce ne-ai părăsit? Pentruce ne-ai dat în mâinile acestor oameni nelegiuiţi, cari ne omoară şi sufletele şi trupurile prin intrigile, tirania şi scandalele lor? Până când vei suferi ca aceşti mârşavi să batjocorească biată ţara noastră, pe care ai împodobit-o cu toate darurile dumnezeieştei tale iubiri? Scoală-te, Doamne! Apucă în mâini trăznetele mâniei tale şi stârpeşte în sfârşit aceste fiare nesăţioase!”
Pe când bătrânul se afla cufundat în aceste reflecţiuni triste şi dureroase, uşa secretăriei se deschise şi intră înăuntru principele Caragea.
După ce Fanariotul şi Românul schimbară între dânşii câteva complimente de convenienţă, se puseră amândoi pe un divan, se priviră câteva momente unul pe altul, apoi princepele Caragea zise:
— „Imi pari cam neliniştit, Arhon Bane. Ce ai?
— „N-am nimic, Măria Ta”.
— „Aş fi dorit să fie precum zici; dar ochii tăi turburaţi şi faţa-ţi pălită mă fac să crez că în sufletul tău se petrece ceva neobicinuit”.
— „Te amăgeşti, Măria Ta. Toată această turburare îmi vine dintr-o durere de cap de care sufer”.
— „Imi place să te crez, şi ca să te ajut a ieşi dinfr-această tristă stare, am să-ţi spun un ce nou, care te va înveseli”.
— Şi eu, ca o slugă plecată a înălţimii Tale, voiu asculta cu cea mai mare băgare de seamă”.
— „Postelnicul Andronache mi-a descoperit amorul ce de mult timp nutreşte pentru fiica ta şi m-a rugat să ţi-o cer de soţie pentru dânsul; mi-a spus iarăşi că ţi-a cerut-o d-a dreptul şi n-ai voit să-l asculţi. Este oare adevărat?”
— „Unul din obiceiurile mele, bune sau rele, este a spune adevărul: nu voi, Măria Ta, să amăgesc pe nimeni şi cu atât mai puţin pe stăpânul meu. Postelnicul Andronache mi-a vorbit despre fiică-mea, şi nu m-am împotrivit; decât l-am făcut să înţeleagă că nu-i voiu da-o de soţie fără învoirea ei”.
— „Şi ea nu-l voieşte, nu este aşa?”
— „Tocmai aşa precum zici, Măria Ta”.
— „Ei bine, Arhon Bane”, zise Caragea cu un zâmbet plin de răutate şi de dispreţ, „acum viu eu de ţi-o cer, şi cată să mi-o dai”.
— „Iţi dau viaţa, îţi dau tot ce am după sufletul meu, iar pe dânsa, nu”.
— „Nu?”
— „Nu, Măria Ta!!”
— „Acum înțeleg mai bine turburarea ta de adineaori; eşti şi tu din
taraful
boierilor răsvrătiţi72). Nu te juca, însă; nu cuteza a te pune cu mine; tremură de răzbunarea mea. Ai uitat oare că Padişahul mi-a dat sabie şi topuz, ca să vă sfărâm oasele când vă veţi răsvrăti?”
— „Ştiu prea bine, Măria Ta; dar eu nu sunt răsvrătitor, ci un sărman părinte care-şi apără pe unica sa fiică”.
— „Şi care este nenorocirea de care voieşti a o apăra?”
— „Este aceea de a o vedea în braţele unui ciocoi mârşav, care şi-a început mesea de la lingător de talere şi, mergând din mârşăvie în mârşăvie, a ajuns astăzi biciul oamenilor cinstiţi şi al țării întregi. Da, Măria Ta, porunceşte mai bine să-mi taie capul, sau
surghiuneşte-mă
ca pe atâţi alţi boieri pământeni ai țării, iar nu cere dela mine să dau de bună voie pe fiică-mea în mâna acelui neomenos, care pradă pe văduvă şi pe sărac fără cea mai mică mustrare de cuget”.
Caragea, cu toată furia de care era stăpânit, nu răspunse nimic la toate înfruntările ce aruncă bătrânul cu atâta aprindere şi curagiu asupra favoritului său; el erà om politic şi nu voià să mai alarmeze din nou poporul în contra sa, prin surghiunirea cutezătorului boier. Motivul ce-l îndemna şi mai mult la prudenţă erau ştirile cele rele ce primea pe toată ziua delà Constantinopol. Astfel dar, îşi ascunse mânia cu fineţea aceia proprie Fanarioţilor şi luând deodată un aier mai vesel, zise:
— „Dacă toate câte-mi spuseşi despre Postelnicul vor fi adevărate, cată să-ţi mărturisesc că ai dreptate să-l urăşti atât de mult”.
— „Tot ce am spus Măriei Tale este adevărat”.
— „Ai dovezi?”
— „Aici nu încape dovezi. Ia-i
husmetul73)
din mână şi vei vedea cum va veni ţara întreagă cu jelbi împotriva lui”.
— „Voiu asculta bunele sfaturi ce-mi dai; îl voi depărta delà curte şi voi trimite oameni domneşti să cerceteze şi să despăgubească pe săracii jefuiţi de dânsul. Iar tu, ca un boier credincios ce eşti, de astăzi înainte n-ai a te teme de nimic”.
Bătrânul părăsi Curtea Domnească şi se îndreptă către casa sa. Dar pe când butca sa trecea pe uliţa Şelarilor, el întâlni pe Postelnicul Andronache Tuzluc care, salutându-l până la pământ, luă drumul către palatul princiar, ca să afle rezultatul stratagemei sale.
CAPITOLUL IV Kera Duduca
Trecuse două luni dela întrevorbirea dintre principele Caragea şi Banul C... fără ca secretul ei să poată fi cunoscut curtezanilor şi boierilor. Toţi se întrebau despre acest secret, căci pe timpul acela, ca şi totdeauna, secretele de cabinet interesau pe toţi şi erau comentate de curtezani în toate modurile; chiar postelnicul Andronache, favoritul lui Caragea, când era întrebat în această cauză, răspundeà evasiv şi mai mult prin gesturi.
Se observase însă, o mare schimbare în felul de viață al Postelnicului; casa lui, care înainte de acest eveniment era frecventată numai de oameni ce veneau să implore vreo favoare dela dânsul, devenise în urmă o casă publică, în care intrau cei mai desfrânaţi juni fanarioţi şi români. Mesele şi seratele ce dădea fanariotul, apropiau în splendoare şi în bogăţie pe ale lui Caragea, stăpânul său.
Cine s-a dedat cât de puţin cu plăcerile vieţii destrămate, cunoaşte prea bine, că femeia joacă rolul cel mai principal într-însa; ea singură, prin fatalul ei dar fermecătoresc, poate să arunce un văl de poezie asupra acelor plăceri mincinoase, cari duc pe nesimţite pe biata junime la sărăcie, la veştejire, la despoiare şi, de multe ori, chiar la o moarte prematură.
Postelnicul Andronache se aruncă în braţele desfrânării cu o furie nedescriptibilă; un fel de pornire furioasă şi nesocotită îl făcea să caute pretutindeni, nu inimi de iubit, ci victime ale plăcerilor sale, atrase în laţuri prin ipocrizie şi prin minciuni.
Dar natura a pus amorul în inima fiecărui om. Această pasiune cerească sau infernală, care uneori ne înnalţă, iar alte ori ne degradează, nu poate să se manifeste cu tărie decât numai pentru un obiect oarecare. Muzica, poezia, pictura, architectura şi în fine tot ce este frumos în natură! plac mai mult sau mai puţin fiecărui om; el, însă nu poate să se declare cu statornicie decât pentru una din aceste arte, şi numai pentru dânsa va avea o afecţiune durabilă. Tot asemenea se urmează şi cu pasiunile amoroase: ochiul nostru este lacom, dorinţele se manifestă în noi abia ce zărim o jună femeie plăcută; dar acest neastâmpăr nu este amorul, ci o furie, un delir momentan; căci pe dată ce dorinţa care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniştim şi, mai adesea, căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. Amorul cel adevărat, care face să palpiteze inima şi înalță spiritul, nu-l putem da decât unei fiinţe pe care şi-o alege inima noastră.
Fanariotul, deşì depravat până la extremitate, posedă însă o scânteie de amor în inima sa, şi aceasta îl făcea nefericit chiar în mijlocul celor mai mari veselii.
Intr-o seară, el se întorcea dela Cotroceni, unde fusese trimis de stăpânul său, ca să dea nişte scrisori vizirale unui
Deli-Başă74),
trimis într-adins de sultan, ca să omoare pe Rami-Paşa, ce se întorcea atunci din Rusia75).
Orele nopţii erau înaintate; pe cer se aflau o mulţime de nori mici, cari împinşi de vânt, aci acopereau luna şi făceau să cadă pe fata pământului un întuneric adânc, aci iarăşi se despărţeau şi formau o mulţime de grupe cari, luminate de palida lumină a lunei, prezintau privirii o panoramă fantastică şi răpitoare.
In momentele acestea, postelnicul Andronache trecea pe uliţa Isvorului, călare pe un armăsar arăbesc şi însoţit de patru tufeccii; dar pe când cugetarea şi privirea lui erau absorbite de frumoasa panoramă a cerului, o voce încântătoare străbătu auzul său; el se opri din cale şi ascultă cu mare atenţiune frumosul cântec fanariotic ce începe cu cuvintele acestea:
„PfcjfOV, cpucpoo, vja ’l-Xapcv“76)
a căruia melodie plină de pasiune fiind cântată cu multă artă, produse în inima lui un efect extraordinar.
Incântat de exclamaţiile amoroase de care este plină această cantilenă, se apropie de ferestrele casei din care ieşiau suavele accente şi văzu cu destulă surpriză o femeie jună ca de douăzeci de ani, foarte frumoasă, şezând răsturnată pe un divan de mătase şi cu părul ei cel negru undulând în neorânduială. Cămaşa de
borangic,
singurul veştmânt ce acoperea trupul ei, era atât de transparentă în cât lăsă să se vază un piept mai alb decât marmora, o talie de nimfă. Ea ţinea în mână o tambură77) cu care se acompania. Ochii ei cei negri şi plini de văpaie amoroasă, absorbiţi acum în arzătoarele visări ce deşteptau în inima ei dulcile accente ale melodiei, păreau că cereau o dulce mângâiere la chinurile ce ea suferea.
Cântul începu să devie din ce în ce mai slab; tambura îi căzu din mâini şi frumoasa jună adormi într-o poză atât de răpitoare, încât ar fi putut să piarză minţile celui mai stoic dintre filozofi.
Grecul se deşteptă din letargie şi, după ce luă seama bine la pozițiunea localităţii, se îndreptă către Curtea Domnească, dete socoteală de misiunea sa şi întorcându-se acasă, la dânsul, petrecu toată noaptea gândindu-se la Inimoasa femeie ce-l încântase.
A doua zi se sculă foarte de dimineață şi se coborî în grădină, ca să-şi răcorească pieptul de flacăra ce-l ardea; dar, pe când se plimba cu paşi repezi şi cufundat în gânduri, el zări pe unul din oamenii curţii sale şi îl chema la sine. Sluga, după câteva salutări adânci, se puse dinaintea stăpânului său cu mâinile la piept şi înfipt în pământ întocmai ca o statuie.
Postelnicul îl privi cu atenţiune; apoi, după ce se mai gândi puţin, zise:
— „Ioane, am să te întreb ceva.
— „Porunceşte, prea milostive cucoane, şi sunt gata a răspunde”.
— „Cunoşti tu mahalaua Isvorului?”
— „O cunosc”.
— „Bine?”
— „Foarte bine!”
— „Dar pe ipochimenile78) ce locuesc într-însa?”
— „Pe toţi, milostive cucoane, pana la cârciumari şi băcani”.
— „Dacă este aşa, spune-mi care este cea mai frumoasă cucoană din acea mahala? ^ „
— „Sunt mai multe, milostivul meu stăpân.
— „Asta se înţelege, dar eu voi să-mi spui care este cea mai frumoasă din toate?”
— „Este cucoana Duduca, fiica lui Mihale
Ciohodaru".
„
— „Si unde locueşte această frumoasă cucoană?”
— „Ea locueşte împreună cu tată-său în nişte case boiereşti, peste drum de biserica Isvorului”.
— „Casa are două ferestre cu cafaz79) în fata uliţei, nu este aşa?”
— „Intocmai precum ziceţi”.
— „Ia spune-mi acum ceva semne despre boiul90) şi frumuseţea ei”.
— „Este frumoasă ca o zână; înaltă şi subţirică; faţa o are mai albă decât zăpada; obrajii îi sunt rumeni ca două mere domneşti; are ochii mari şi negri ca murele; sprâncene negre şi îmbinate; buzele ei sunt ca mărgeanul, iar dinţii albi ca fildeşul; şi peste toate aceste daruri fireşti, cântă din gură şi din tambură întocmai ca o
Hanâmă
81) de Sarai".
— „Bravo, Ioane,
aferim!
Ai răspuns tocmai după dorinţa mea. Acum, dacă voieşti să te arăţi slugă credincioasă, să faci cum vei şti ca să mi-o dai în mână, şi eu îţi voi răsplăti osteneala cu cincizeci de
mahmudele
"82).
— „Să trăieşti, milostive cucoane, întru mulţi ani!
Şi deodată cu vorba, sărută mâna stăpânului şi se depărtă.
Puţin după aceasta, Postelnicul deveni posesor al acestei rare frumuseţi şi începu să petreacă o viaţă plină de dulceaţă în braţele amantei sale.
Să lăsăm deocamdată pe fanariotul nostru adormit pe pieptul odaliscei83) sale; să nu-i răpim această fericire iluzorie, căci el peste puţin o să se deştepte într-o lume reală, plină de amăgiri şi mizerii; iar până atunci, noi să dăm cititorilor noştri o ideie despre cocheta şi ambiţioasa greacă.
Această Veneră orientală, ieşită din rămăşiţele spulberate ale populaţiunii grece din Fanar, precum odinioară strămoaşa sa zeiască ieşise din spumele vânturate ale mării, avea o frumuseţe perfectă, o inteligenţă vie şi un spirit fin şi iscusit. Viaţa cea plină de răsfăţări părinteşti, ce petrecuse din primii ani ai copilăriei sale şi lipsa de educaţie, făcuse să se desvelească într-însa o mulţime de dorinţi nepotrivite cu poziţiunea ei socială. Iubea luxul cu deosebire; îi plăcea foarte mult viaţa sgomotoasă; în fine, toată fericirea ei sta în împlinirea fără întârziere a celor mai mici şi extravagante capriţii.
Ajungând în floarea juneţei, ea devenise un magnet, care trăgea spre sine toate privirile şi toate dorinţele tinerilor din Bucureşti. Nu era seară lăsată de Dumnezeu, în care să nu se cânte sub ferestrele ei cele mai plăcute serenade. Poeţii timpului secase nesfârşitele comori ale închipuirii lor fără ca odele, elegiile şi
acrostichidele
84) lor să găsească în inima vanitoasei femei altceva decât o stâncă de granit de care se sfărâmau poeticele lor silinţe, fără să producă cel mai mic efect.
Un singur june izbuti să înmoaie inima ei de piatră, dar nu cu
stihuri,
nici cu cântări, ci numai pentru că era fiul domnitorului depe atunci. Acest nou Paris85) care a făcut pe mai multe Elene din Bucureşti să-şi lase pe Menelaii lor cu buzele umflate, îndată ce văzu din întâmplare pe juna greacă, îi aruncă o domnească privire de
bazilisc86),
care o făcu să cadă ameţită la picioarele sale. Amorul acesta nu avu decât durata unui vis frumos, dar efemer, căci Beizadeaua, după ce-şi îndestulă capriciul său de un moment, părăsi pe juna fanariotă, lăsându-i chinurile unui prim amor ce o amăgise şi dorul nestins al viselor de aur ce o desmierdase în trecut.
Iată starea morală în care se afla Duduca, în seara aceea, când o văzu pentru prima oară Postelnicul şi se înebuni de dânsa.
Amorul cel înfocat al Postelnicului, poziţiunea strălucită ce avea el, la Curte, şi cheltuelile cele mari ce făcea pentru împlinirea dorinţelor acestei vanitoase femei, fură de ajuns ca s-o facă să uite pe Beizadea.
Ea trăia acum o viaţă foarte dulce şi plăcută. Diamantele şi rubinele, ştofele de mătase ţesute cu aur, şalurile de Persia, slugile, trăsurile, armăsarii şi orice poate dori o femeie, ea le avea toate pe dată ce-şi arăta dorinţa.
In primele luni ale acestei legături, sufletul Duducăi nu fu turburat de nici o pasiune contrarie amantului său, dar aceasta nu ţinu mult timp. Inima femeii, chiar de se poate ameţi uneori de ambiţioase aspiraţiuni la mărire, la bogăţie şi la alte vanități atât de plăcute sexului femeiesc, dar ea se deşteaptă apoi cu pasiuni mai tari, mai neînfrânate. Astfel se întâmplă şi cu frumoasa noastră eroină.
Natura a făcut din inima femeii o carte scrisă cu litere cabalistice, pe care înamoraţii, în vanitatea şi egoismul lor, cred că o citesc şi o înţeleg; în realitate însă sunt foarte puţini aceia cari pot zice cu drept cuvânt că au descifrat acele ieroglife delà cari atârnă mai adesea fericirea şi nenorocirea oamenilor; şi aceşti favoriţi ai soartei nu sunt totdeauna cei nobili şi avuţi, nici cei frumoşi sau cu spirit, ci uneori cu totul din contră, căci amorul este o fiinţă curioasă; s-a zis că e orb; se poate. Dar şi dacă vede, trebue să mărturisim că foarte mult îi plac lucrurile bizare.
Postelnicul Andronache credea că descifrase logogriful din inima greciei, dar se amăgea, sărmanul, căci meritul acesta era pentru moment rezervat unui june obscur, ce abia pusese piciorul pe prima treaptă a ierarhiei boiereşti.
Locuinţa în care fanariotul pusese pe amanta sa, era situată în strada Caliţii, care pe timpii aceia devenise foburgul favorit al nobleţei şi al amploiaţilor de toate gradele.
Juna greacă simţea o plăcere din cele mai mari a privi pe fereastră pe toţi trecătorii, dela
Veliţii boieri
87 ) cu bărbile albe şi cu căciuli de samur, până la
Calemgii
şi
Iamacii
88) cei cu
işlice
89), în patru colţuri şi raşi pe cap chinezeşte.
Un june din aceştia, care sub costumul său ridicol ascundea o figură cât se poate de plăcută, văzu pe greaca noastră şi înamoră de dânsa.
Tânărul
calemgiu
începu să treacă noaptea pe la ferestrele femeii ce-l încântase şi să-i facă serenade, acompaniate de oftări amoroase, cari erau în stare să topească de compătimire inima chiar a statuelor de marmoră.
Juna greacă nu lăsă pe calemgiu să ofteze mult timp, ci se învoi cu plăcere a da gratis fericirea ce o vindea foarte scump Postelnicului.
Trebue să adăogăm însă, că calemgiul era foarte înfocat şi nesocotit în amorul său. Aceste două calităţi, funeste amorurilor clandestine, făcură pe înamoraţi să cânte, să joace şi să se expună în tot chipul, fără de a se gândi că pot fi observaţi. Cu toate acestea, ei se înşelau; sgomotul serenadelor şi sărbătorilor deşteptă atenţiunea vecinilor şi vestea merse până la Postelnicul. Inima acestuia se aprinse de gelozie şi văzând că acea pasiune culpabilă, în loc de a se înfrâna, creştea mereu, el veni într-o seară furios şi, intrând în camera amantei sale, şezu pe divan fără măcar să o salute.
Greaca pricepu foarte bine de unde venea agitaţiunea şi neobişnuita purtare a amantului ei, dar, voind a se încredinţa şi mai bine, se prefăcu că n-a observat nimic şi luând un aer nevinovat şi plin de graţie, îl strânse în braţe şi-l sărută pe frunte.
Acest falş sărutat irită şi mai mult pe amantul amăgit; el o respinse din braţele sale cu furie; ea se prefăcu că plânge, dar văzând că nici prin mijlocul acesta nu poate face pe amantul ei a se explica, căzu în genunchi dinaintea lui şi cu ochii înmuiaţi în lacrimi mincinoase îi zise:
— „Ce ai, cucoane Andronache, de eşti atât de supărat pe mine? Spune ce ţi-am greşit?"
— „Mă întrebi, nemulţumitoareo, ce mi-ai greşit?... Şi ce greşală mai mare puteai face decât aceea de a mă necinsti pe mine, Postelnicul Andronache Tuzluc, favoritul lui Vodă, pentru un calic de
calemgiu
? Pe mine, care te-am scos din trenţe şi te-am făcut cucoană mare?...”
— „Eu te-am necinstit!... Ţi-am călcat cinstea?”
— „Da!... M-ai necinstit; toată lumea ştie acea mârşavă faptă”.
— „Să n-am parte de viața mea, să nu-mi ajute Maica Domnului, dacă îţi voi fi călcat cinstea!”
Şi de odată cu aceste fraze, se repezi cu o desperare prefăcută şi luând imaginea Maicei Domnului o sărută cu multă devoţiune, ca să atesteze inocenţa ei.
— „Să părăseşti casa mea, muiere prefăcută; să te duci la calicul de calemgiu, auzit-ai tu?... mâine dimineaţă să nu te mai găsesc aici, că te voi omorî!”
N-apucă să sfârşească bine aceste cuvinte ameninţătoare şi vicleana amantă dete un chiot şi căzu jos leşinată.
Postelnicul, luând de adevărat acest leşin, pierdu furia de mai înainte şi printr-un salt repede o luă în braţe şi o puse pe divan; apoi chemă slugile şi-i dete ajutorul necesar.
Iscusita femee rămase în această stare de letargie prefăcută, până când văzu pe Postelnicul plângând ca un copil şi cerându-i iertare că a bănuit un moment virtutea ei; apoi se prefăcu că se deşteaptă din leşin şi prin această ingenioasă manevră, nepoata Evei izbuti a mânca din pomul vieţii, fără de a pierde raiul ca străbuna sa.
CAPITOLUL V. Educaţiunea ciocoiului
Lectorii noştri cunosc foarte bine agitaţiunea în care am lăsat pe Păturică în primul capitol al acestei scrieri; ştiu asemenea ambiţioasele lui visuri şi marea sete de bani şi mărire ce îl munceau. Este datoria noastră acum să le spunem mijloacele întrebuinţate de dânsul pentru realizarea acestor aspiraţiuni.
Când acest şarpe veninos călca pragul casei fanariotului, el intră în al douăzecişidoilea an al vieţii sale. Educaţiunea lui intelectuală se compunea din citire şi scriere în limba românească şi oarecari începuturi slabe din limba greacă modernă; ştia să facă jălbi cu pilde din scriptură,
pitace
90),
volnicii
91),
catastişe de lude92)
şi alte forme cancelarice obişnuite în timpii aceia; mai ştia, şi încă foarte bine, să tortureze pe nenorociţii ţărani, puindu-le ouă fierbinţi la subţiori şi dându-le fum de ardei la nas, ca să le ia cea mai din urmă pară din pungă.
Dar aceste talenturi nu-i mai serveau nimic în noua sa carieră; el căta să se instrueze în ipocrizie şi intrigă, şi aceste două mari mijloace de parvenire nu se desvoltează, nici se pot perfecţiona decât prin învăţătură. Puiul de ciocoi simţi de sine-şi acest adevăr şi hotărî să-l puie în lucrare.
A doua zi după sosirea lui, Postelnicul îl chemă la dânsul, ca să-i examineze spiritul şi inteligenţa, spre a vedea de poate face ceva dintr-însul; iar când veni înainte-i, îi zise cu un ton îngâmfat, dar dulce:
— „Cum te numeşti, băete?”
— „Constantin, cocoane; dar tată-meu îmi zicea Dinu”.
— „Ştii ceva carte?”
— „Ştiu să citesc şi să scriu”.
— „Româneşte, nu este aşa?”
— „Da, blagorodnice stăpâne”.
— „Altceva mai ştii?”
— „Ştiu să fac împliniri de bani; am fost cu vinăritul, cu oeritul şi fumăritul93).
— „Aşa de tînăr?”
— „Da, stăpâne; tata mă lua cu dânsul prin judeţ de-i ajutam la
taxidărie
"94).
— „Da, ceva
elinică,
te-a învăţat tată-tău?”
— „De! ce să zic, stăpâne?... Mă cam pricep puţintel. Am învăţat
Pedagoghia
şi
Eclogarion95)
din scoarţă până în scoarţă; dar tocmai când era să încep la
Grammatiki,
m-a trimis tata la înălţimea voastră!”
Fanariotului îi plăcu naivitatea ciocoiului, iar mai cu seamă, pompoasele titluri ce-i da cu atâta prodigalitate; şi avea dreptate, căci nu este om căruia să nu-i placă un titlu pe care nu-l are şi nu-l merită, dar la care aspiră foarte mult. El zâmbi cu bunătate şi zise ciocoiului:
— „Să ştii, băete, că de astăzi înainte am să te iau sub îngrijirea mea. O să te dau la şcoala domnească să înveţi carte grecească multă, ca să te procopseşti, să te faci om. Slujba ce ai să-mi faci este aceasta: dimineaţa să vii să mă freci la picioare, să-mi ajuţi să mă îmbrac, să-mi dai de spălat, să-mi aduci dulceaţă, cafea şi ciubuc; iar după aceia să te duci la şcoală, să înveţi. Ai auzit?... Hai, du-te acum de-ţi caută de treabă!”
Din ziua aceia Păturică se puse pe învăţătură cu o silinţă extraordinară, şi în mai puţin de doi ani învăţă limba grecească ca un
sofologiotatos96);
dar el nu se mulţumea numai cu atâta. Ce-i folosea lui cunoştinţa unei limbi moarte şi a literaturii ei, atât de antipatică caracterului şi intenţiunilor sale? „Omer, Pindar, Sofocle, Euripide, Anacreon, Sapho97)» etc., sunt buni pentru femei şi oameni afemeiaţi” — zicea ciocoiul în sine cu dispreţ. — „Mie îmi trebuesc cărţi cari să-mi subţieze mintea, să mă înveţe mijlocul de a mă ridica la mărire. Plutarch îmi vine la socoteală, Comentariile lui Cezar, Istoria omenirii, vieţile marilor bărbaţi din veacurile trecute şi acelea în care trăim; iată cărţi pe cari citindu-le cineva poate să zică cu cuget împăcat că nu şi-a pierdut timpul în zadar”.
Cu asemenea reflecţiuni intră el în casa unde îşi avea fanariotul biblioteca98), şi alese tot ce găsi într-însa mai bun. Intre alte cărţi, găsi un tractat de fisiologie şi operile lui Machiavel99), pe care le citi şi le studie cu mare băgare de seamă; în fine, făcu tot ce putu spre a deveni perfect în arta ipocriziei şi a perfidiei.
Se zice că voinţa tare şi statornică învinge toate obstacolele. Nu ne putem pronunţa asupra acestei maxime; zicem numai că Păturică ar fi fost în stare să dea contimporanilor săi o dovadă strălucită că ea se realizează câteodată. „Picătura găureşte piatra”, zice un alt proverb. Se poate şi nu se poate; acela însă care realizează acest proverb este un om mare în felul său.
Păturică era în adevăr un om extraordinar. El îşi luase hotărîrea de a deveni un om mare şi nici un obstacol nu putea să-l abată dela această ideie fixă. Ca slugă, era dator să lucreze mai multe ore pe zi şi a se supune la toate slugile cele mai vechi decât dânsul; ca ambiţios, căta să înveţe carte multă, precum îi zisese fanariotul, şi să se silească a înlătura toate obstacolele ce întâmpina în calea ambiţiunii sale. Cum putu dar să învingă atâtea greutăţi şi să iasă triumfător?
Iată modul ce întrebuinţă: când se crăpa de ziuă, Păturică se afla lângă uşa Postelnicului, stând în picioare spre a împlini cu exactitate ordinele stăpânului său. Pe dată ce fanariotul se deştepta, el intră în casă; îl freca pe picioare, îl ajuta să se îmbrace, îi da de spălat, îi aducea dulceaţă, cafea şi ciubuc. Toate aceste mici servicii le execută cu cea mai mare iuţeală, graţie, şi cu un fel de afecţiune ce făcea pe fanariot să-l crează de cel mai credincios şi devotat dintre servitorii săi.
După ce pleca boierul la curte, se ducea la vătaful şi-i făcea o mulţime de linguşiri; apoi, după ce-şi spăla feligenele de cafea şi curăţă bine ciubucele, se închidea în camera sa şi se da cu totul la citire şi la meditaţiuni petrecându-şi astfel timpul până la ora prânzului, când, după obiceiul său, se aşeza pe treptele scării dela intrarea casei, cu câte o carte în mână şi sta acolo până ce venea stăpânul său; iar după aceea, când şedea la masă, el îşi luâ locul printre servitori şi se silea să întreacă pe toţi în zel şi activitate.
Osebit de aceasta, el se purta cu mare amabilitate către toţi servitorii casei, fără excepţiune; îi ajuta la lucrările lor şi le împlinea dorinţele, puindu-se mijlocitor între dânşii şi vătaful de curte.
Această purtare făcu pe Păturică să fie iubit şi adorat de toate slugile, afară numai de vătaful curţii, care, înţelegând foarte bine gândurile lui, se prefăcea că nu bagă de seamă nimic şi îl spiona în tăcere.
In timpul acesta se întâmplă cearta Postelnicului cu amanta sa, pe care credem că n-au uitat-o lectorii noştri. Fanariotul se afla cuprins de o mare iritaţie; nu ştia nenorocitul de urmă să crează cele ce se vorbiau despre amanta sa, sau jurămintele şi
istericalele
prin cari ea îşi proba inocenţa. Bietul om o iubia foarte mult, şi pentru mai marea lui nenorocire era gelos ca un turc. Astfel dar, după multă chibzuire şi reflecţiune, se decise a o pune sub privegherea unui
Argus
95). Măsura nu era rea, dar prezintă mari dificultăţi în privinţa alegerii unui individ, care să împlinească acest important serviciu. Prima ideie ce i se înfăţişă fu de a o pune sub privegherea unei femei bătrâne; dar după ce mai medită câtva timp, el zise în sine-şi, încruntându-şi sprâncenile: „Muierile cele bătrâne se conrup foarte lesne”. Se gândi să aducă un eunuc din Constantinopole, dar lepădă şi această idee, căci ştia din încercare cât preţuieşte şi credinţa eunucilor.
Obosit, în fine, de a căuta şi a nu găsi vindecarea grijii ce-l muncea, se lăsă pe sofa oftând din băierile inimii; dar după ce se mai gândi un minut, se sculă cu repeziciune şi bătu în palme.
La acest semn de chemare, întrebuinţat foarte mult pe acei timpi, uşa se deschise şi intră Păturică cu ochii plecaţi în jos şi cu faţa mai umilită decât a unui călugăr.
Fanariotul îl privi cu mulţumirea ce simte tot omul când găseşte aceea ce a căutat; apoi zise:
— „Apropie-te, Dinicule, că am să-ţi vorbesc!.”
— „Porunceşte, stăpâne!” zise prefăcutul ciocoi, înaintând către stăpânul său, cu mâinele puse pe piept şi cu ochii plecaţi către pământ.
— „Ia spune-mi, Dinicule, cum trăeşti tu în curtea mea? Te mulţumeşti de bucatele cu care te hrănesc şi de hainele cu care te îmbrac?”
— „Foarte bine, stăpâne; nu sunt vrednic să mulţumesc lui Dumnezeu pentru marea bunătate ce ai arătat şi arăţi cu mine!”
— „Ia spune-mi acum, mă iubeşti tu pe mine?”
— „Te iubesc, stăpâne, mai mult decât pe tată-meu”.
Fanariotul surâse cu îngâmfare; apoi, după ce-şi răsuci de câteva ori negrele sale mustăţi, zise:
— „Ascultă, Dinicule. Am să-ţi încredinţez una din cele mai mari taine ale sufletului meu; bagă însă de seamă, să mă slujeşti cu dreptate, căci într-alt chip nu numai că vei pierde nădejdea de procopseala ta, la care mă gândesc de atâta vreme, dar te voi şi pedepsi fără milă”.
„Iti jur, stăpâne, să te slujesc cu credinţă la orice îmi vei porunci”.
Ei bine, Dinule, ascultă. Cunoşti tu pe Duduca?
— „Nu o cunosc, stăpâne”.
— „Cum se poate să nu cunoşti tu pe ţiitoarea mea?
— „In adevăr, stăpâne, nu o cunosc”.
— „Asta nu face nimic. Duduca este o fată
foarte frumoasă, pe care o iubesc până la nebunie și fiindcă o fată ca dânsa poate să placă şi altora, m-am gândit că n-ar fi rău a o pune sub privegherea unui om credincios. Ai, ce zici tu? bine m am gândit?”
— „Foarte bine, stăpâne. Paza bună trece primejdia cea rea, zice
parimia
"l02).
— „Deşi Duduca mea este foarte înţeleaptă şi n-am simţit până acum nimic despre dânsa...”
— „Așa este, blagorodnice stăpâne, ai dreptate”.
— „Dar pentru mai mare siguranţă te-am ales pe tine, ca să o păzeşti”.
— „Când este vorba să te slujesc pe Domnia ta, stăpâne, sunt gata a trece chiar prin foc; spune-mi numai ce am să fac şi vei vedea”.
—
„Aferim,
Dinicule,
aferim;
să trăieşti, copilul meu; cine slujeşte cu
zilos
pe stăpânul său, pe acela nu-l părăseşte Dumnezeu. Duduca mi-a zis ca-i trebuie un fecior; cată dar să te muţi cu locuinţa la dânsa şi să treci în faţa ei ca o slugă credincioasă, să o asculţi la ori ce-ţi va porunci, să te prefaci că nu bagi de seamă nimic, că nu vezi şi nu auzi nimic şi să vii în toate zilele la mine, să-mi spui tot ce se va petrece în casa ei, fără să treci cu vederea cel mai mic lucru”.
— „Voiu urma întocmai poruncilor blagorodniciei tale şi mă voi sili cât voi putea ca să mă fac vrednic de încrederea ce ai în mine”.
— „Să trăieşti, copilul meu!”
Şi deodată cu vorba, băgă mâna în buzunarul anteriului şi scoţând cincizeci de
rubiele
103), zise:
— „Ţine, Dinicule, şi să fii cu minte, mă înţelegi tu?”
Păturică, ca ciocoi fin ce era, îngenunchiă dinaintea fanariotului, îi sărută mâna cu cea mai mare umilinţă şi făcu să cază din ochii săi de şarpe două lacrimi de acelea ce în aparenţă arată o inimă plină de recunoştinţă, dar în realitate nu sunt decât plânsul crocodilului prin care amăgeşte victima sa.
După această scenă de
tartufism
jucată cu atâta măestrie, ciocoiul părăsi camera stăpânului său şi intră într-a sa.
Liber acum de povara simulării, începu a se prereumbla prin cameră cu paşi rari şi precipitaţi. Trăsurile feţei sale luară un aspect straniu, ce lăsa să se zărească, uneori, expresia unei nespuse bucurii de a-şi vedea împlinite dorinţele sale de atâta timp; câteodată un nor de neîncredere în viitor schimbă într-o clipă faţa fizionomiei sale; apoi iar cădea într-un fel de apatie, din care trecea cu iuţeală la o
feroasă
105) şi ameninţătoare veselie.
Această criză morală ţinu câteva momente, iar după aceia, fizionomia ciocoiului se lumină şi, cu liniştea ce-i redase încrederea în sine şi în dibăcia sa, el exclamă cu bucurie: „Iată-mă în sfârşit ajuns la ţinta dorinţelor mele! Am în mâini pe țiitoarea Grecului, patima lui cea mai de căpetenie; în sfârşit am cheia acelui strălucit viitor pe care îl visez de atâta timp. Ce fericire, ce nepreţuită fericire!... Aceasta este o cheie cu care cineva deschide chiar porţile raiului... Şi de ce nu?... Eva a scos pe Adam din raiu, ca să dea prilej altei femei a i-l deschide mai în urmă. O femeie a făcut pe Greci, după cum zic cărţile, să se bată zece ani dearândul. Favoritele din harem ţin în mână soarta împărăţiei turceşti; chiar aici, la noi, vedem pe Domniţă întorcând curtea şi ţara întreagă după plăcerea ei şi, dacă ea a făcut pe stăpânul meu din Ciohodar, Postelnic mare şi Cămăraş, de ce oare Duduca să nu facă din mine un om puternic, fericit?... Pildele nu ne lipsesc. Câţi au fost ca mine, ba încă şi mai rău decât mine;... căci, slavă Domnului, nu sunt ţigan, şi cu toate acestea, prin muieri şi alte marafeturi ciocoieşti, chiar şi ţiganii au ajuns azi la noi în
protipendadă,
încât n-ai încotro să te întorci de Postelnici, Logofeţi şi Vistieri. Prinde inimă, dragul meu Păturică! Mâine vei pune
işlicul106)
în cap şi, de va vrea Dumnezeu cu tine, nu va trece mult şi vei avea moşii, ţigani şi averi nenumărate, şi vie atunci cineva să-ţi ceară socoteală despre mijloacele prin cari ai dobândit toate acestea! Vie, de va putea!”
Pe când Păturică îşi crea în imaginaţia sa aceste realizabile visuri, uşa camerei sale se deschise şi intră un ţigan înăuntru.
— „Ce cauţi aici, cioară?” zise ciocoiul supărat.
— „Mă iartă, Logofete Dinule, dar am venit să-ţi dau o carte de la
băbaca
dumitale”.
— „Ad-o ’ncoace, cioară, şi piei din ochii mei!”
Ţiganul se retrase şi Dinu Păturică, deschizând scrisoarea, citi cele următoare:
„Cu părintească dragoste mă închin dumitale, „prea iubitul meu fiu!
„Iată doi ani în cap de când te-am dat pe pricopseală la Postelnicul şi nu văz nici un spor „dela tine; aceasta mă pune în mare
aporie107).
„Se vede că tu, în loc să te sileşti a ieşi la obraze, „umbli
haimana
pe poduri cu
derbedeii.
Bagă-ţi „minţile în cap, măi băete, vezi că eu sunt bătrân „şi sărac, să n-ai la mine nici o nădejde. Cum îţi „vei aşterne, aşa vei dormi, auzitu-m-ai? Scrisoarea ce-ţi
empericlisesc
10s), este către dumnealui, „Postelnicul; să i-o dai negreşit, căci într-însa îi „vorbesc pentru tine şi îl rog să te pue în vreun
„mansup109)”.
A tău prea doritor părinte:
Treti Logofăt Ghinea Păturică ot Bucov sud
Saac.
1816, mai 17”.
După ce Păturică citi această scrisoare, scoase călimările dela brâu, se aşeză pe un scăunel şi puind piciorul drept peste cel stâng, scrise răspunsul acesta:
„Cu fiiască plecăciune!”
„Părinteasca dumitale scrisoare dela 17 zile ale „lunei lui Maiu, am primit-o cu nespusă veselie „și m-am bucurat din rărunchi că te afli sănătos, „căci eu, din mila cerescului părinte, mă aflu întru „toată întregimea sănătăţii. Bucură-te, taică, şi „iarăşi bucură-te căci de şi am slujit doi ani la „Postelnicul pe îmbrăcăminte şi mâncare, şi „mi-am plecat capul la toţi calicii fără osebire „dar acum, slavă Domnului, am pus mâna pe „pâine şi pe cuţit. Am oprit roata norocului; n-am „să mă mai tem de nimic!”
„Postelnicul m-a ales sfetnic de taină al său „şi pe negândite mi-a încredinţat o taină prin „care în puţin timp pot să ajung om mare. Atât „de o cam dată; îţi voi mai scrie!“
„Prea plecat şi dorit al domniei tale fiu:
Dinu Păturică".
După ce plicui şi pecetlui această scrisoare, chemă de afară pe ţigan, i-o dete în mână şi-i zise: „Du această carte la Postelnicie şi spune să o trimită la Bucov, fără cea mai mică zăbavă; ai auzit?”
Ţiganul dispăru cu iuţeala vântului, iar ciocoiul se lăsă pe pat şi adormi gândindu-se la exploatarea minei sale.
CAPITOLUL VI. Ipocriţii in luptă
A doua zi după întrevorbirea confidenţială dintre Postelnicul Andronache şi Dinu Păturică, acest din urmă străbătea strada Caliţii cufundat în meditaţiuni serioase. Preocupaţiunea lui era atât de mare, încât de multe ori se lovea piept în piept cu trecătorii depe drum; dar pe când se afla în dreptul caselor lui Armaş M. fu atras de sunetul cel nasal şi ascuţit al unei voci ce striga:
— „Dinule! he, he, Dinule! ia fă-te-ncoace, ştrengarule; unde ai plecat aşa de dimineaţă?”
Păturică, deşteptat din
asopismul
110) în care se afla se uită în toate părţile, şi văzând la poarta acelor case un omuleţ cu statura scurtă şi groasă, cu faţa rotundă, întocmai ca o lună plină desemnată pe pereţi, cu ochi mici ca de tătar, cu nasul turtit şi cu gura largă, armată cu nişte dinți „mici stricați, recunoscu într-însul pe Niculăiţă, vătaful de curte al Armaşului, carele; mai norocit decât dânsul, începuse de mult timp a zeciui averile stăpânului său şi acum nu aştepta decât rangul de
Vtori
111)
Vistier,
drept plata ostenelilor sale, şi supranumele de
Buclukci boier,
pentru multele şiretlicuri şi încurcături ce făcea.
Păturică trecu drumul şi salută pe îngâmfatul vătaf cu o închinăciune până la pământ.
— „Ce mai veste poveste, Dinule?” întrebă vătaful, mândru de poziţiunea sa.
— „Nimic nou, nene Niculăiţă!”
— „Unde te duceai aşa iute şi cu capul între urechi?”
— „La cucoana Duduca”.
— „A! a! înţeleg, la ţiitoarea stăpânu-tău. Şi ce ai să faci acolo aşa de dimineaţă?”
— „Ii duc un răvaş”.
— „Din partea cui?”
— „Dintr-a stăpânului meu”.
— „Dar ce, s-a împăcat cu dânsa?”
— „Trebue mai întâi să ştiu de au fost certaţi!”
— „Va să zică nu ştii nimic?... Prostule!”
— „Nimic de tot”, adause Păturică, cu o privire maliţioasă.
— „Află dar dela mine că ei au fost certaţi foarte rău”.
— „Și de ce, nene Niculăiţă?”
— „Auzi colo, de ce? Fiindcă diavoliţa de greacă vrea să ţie doi pepeni într-o mână, adică este amorezată după un calemgiu dela Visterie”.
— „Aşi! nu crez!”
— „Crede ce-ţi spui eu. Postelnicul Andronache a aflat acest amor tainic şi s-a certat cu dânsa furcă”.
— „Poate; dar ia spune-mi: cine este acest calemgiu?”
— „Este fiul lui Căpitan Gheorghe Basma dela Dorobănţie”.
— „Ce fel de om este acela?”
— „Este un băiat de douăzecişidoi până la douăzecişicinci de ani, frumos, gingaş şi subţirel, pare că-i tras printr-un inel”.
— „O fi iubind-o, mă nene Niculae? ai, ce zici?”
— „Mi se pare că da, fiindcă nu înţeleg cum ar putea să facă atâtea comedii dacă n-ar iubi-o?”
— Şi ce comedii face?” întrebă Păturică, cu nerăbdare.
— „Trece cu lăutari pe la miezul nopţii, se opreşte dinaintea ferestrelor ei, oftează, cântă şi celelalte”.
— „Numai atât?”.
— „Ba şi ceva mai mult: sare prin grădina Mitropoliei, dintr-însa trece într-a grecei, d-acolo intră în curte şi se ascunde într-o claie de fân până pleacă Postelnicul; iar după aceea se duce de-i ţine locul lângă frumoasa greacă; cu alte cuvinte fericitul calemgiu se bucură fără nici o cheltuială de femeia pentru care stăpânu-tău varsă atâta aur şi argint”.
— „Eşti bine încredinţat despre aceasta?”
— „Mai bine nu se poate; omul care mi-a spus această taină este atât de credincios, încât aş putea să jur în biserică pentru dânsul. Dar, ia spune-mi, de ce-mi faci atâtea întrebări asupra acestei pricini? Oare voeşti s-o prinzi şi săi te arăţi cu slujbă înaintea stăpânului tău? Să nu faci această nerozie, măi băete, căci o să te căeşti foarte mult”.
— „Şi!de ce să nu-i dau pe faţă această neagră vânzare?” adaugă Dinu, cu oarecare aprindere prefăcută.
— „Voeşti să afli pricina pentru care te oprese?”
— „Da; căci eu iubesc pe stăpânul meu şi nu voesc să-l văz înşelat de o femee desfrânată şi făţarnică”.
— „Eşti prost, băete! Tu nu ştii ce va să zică patima dragostei. Ascultă: tu o să te duci la stăpânu-tău şi o să-i spui că greaca îl înşeală; nu este aşa? El deocamdată o să te crează, o să-ţi zică: „aferim, Dinule!”, ba încă poate să-ţi dea şi un bunicel bacşiş; dar după aceea, o să se ducă la greacă, o să se certe cu dânsa, o s-o sperie că o goneşte din casă şi celelalte. Ea, ca să-l încredinţeze că e nevinovată, o să înceapă să plângă, o să-şi smulgă părul din cap, o să jure pe tot ce are mai sfânt; în cele după urmă o să se prefacă că leşină, şi atunci stăpânul tău, ca un fermecat ce este, o să se împace cu dânsa”.
— „Atât mai rău pentru dânsul!”
— „Zi mai bine că pentru tine o să fie rău, nerodule!”
—,„De ce?”
— „Fiindcă pe dată ce se vor împăca, greaca o să întrebuinţeze toate mijloacele ca să afle pe pârîtorul ei”.
— „Dar stăpânu-meu n-o să-i spue”.
— „Ţi-ai găsit! Ba o să-i spue, şi încă chiar fără voia lui, căci astfel merg treburile dragostei. He! he! băete, tu eşti un copil de eri de alaltăeri, nu ştii nimic. Ascultă-mă pe mine, că sunt lup bătrân, am dat cu capul de pragul de sus şi am văzut pe cel de jos. Când bărbatul şi femeea se iubesc şi ţin în dreptate, viaţa lor curge dulce întocmai ca apele unui pârâu liniştit, dar când muerea începe să calce strâmb, şi o simte bărbatul, inima lui arde, ştii, ca peştele pe cărbuni. Ziua şi noaptea se gândeşte tot la necredinţa muierii; aci se ceartă cu dânsa şi o lasă, aci iarăşi se împacă, şi am băgat de seamă, că la asemenea împăciuiri, omul face mai multe jertfe pentru o femee netrebnică, decât pentru una cinstită. Astfel, dar, greaca o să ceară dela stăpânu-tău, ca dar pentru împăcăciune, depărtarea ta din slujba lui şi poate chiar o
falangă112)
bunicică dată dinaintea porţii caselor ei, ca să te înveţi minte a nu mai băgă zâzănii între dânsa şi Postelnicul“.
— „Ai dreptate; dar ia spune-mi ce trebue să fac?”
— „Să închizi ochii şi să-ţi cauţi de treabă, ca un băiat cinstit ce eşti, şi vei vedea cât de mult o să te iubească amândoi, iară trebşoarele tale o să-ţi meargă de minune”.
Dinu Păturică salută pe mentorul său şi plecă înainte, mulţumit de poveţele lui, căci găsise într-însele o complectă aprobare a politicei sale. Ajungând la casele Duducăi, el intră pe portiţa cea mică, sui scara şi se puse jos, în pridvor, pe un pat de scânduri, acoperit cu un
chilim
de Ţarigrad.
Era pe la orele nouă de dimineaţă; greaca se sculase şi se dusese la oglindă, ca să-şi puie în regulă graţiile maltratate de voluptoasele plăceri ale nopţii trecute şi să mai adaoge câteva frumuseţi artificiale, ca să dea mai mult interes celor fireşti.
Toaleta femeilor cochete din zilele noastre, deşi a devenit o îndeletnicire foarte grea şi împovărătoare pentru bietele slujitoare, din cauza nenumăratelor forme şi feluri de pieptănări, de spălături, de limpeziri cu ape aromatice şi chimice pentru lustruirea, dregerea şi împrospătarea pieliţei obrazului şi alte nenumărate nimicuri femeieşti, cu toate acestea, ea rămâne o jucărie de nimic, în comparaţie cu toaleta elegantelor din timpii domnilor fanarioţi.
Kera Duduca, de şi se afla în anii cei mai frumoşi ai vârstei femeeşti, dar destrămata viaţă ce petrecea o făcuse să alerge foarte de timpuriu la ajutorul graţiilor împrumutate. Astfel dar toaleta ei din toate zilele se compunea dintr-un şir de torturi la cari ea se supunea cu cea mai mare resignaţiune, numai ca să-şi conserve acea frumuseţe care făcea pe Postelnicul să depuie la picioarele ei toate jafurile câte le storcea din biata ţară, şi pe frumosul calemgiu a o numi
Cheruvimul său
şi a o iubi cu o ardoare egală amorului ce ea avea către dânsul.
In toate nopţile, după ce expedia pe amândoi adoratorii ei, se ungea pe obraz cu alifie vânătă; dimineaţa se ştergea cu albuş de ou, se aburea cu cărămizi încălzite în foc şi stropite cu apă de salcâm, apoi se spălă cu apă de pelin. Acestea le făcea ca să întindă pielea obrazului şi să dispară zbârciturile; apoi se ştergea cu un burete muiat în apă de castraveţi, ca să scoată petele şi se spoia cu dres ca să dea pieliţei o culoare mai albă.
După toate aceste operaţiuni care n aveau alt scop decât a albi, a întinde şi a întineri pieliţa obrazului, veneau rumeneala cea mincinoasă cu care îşi coloră obrajii şi buzele, gogoşile de ristic arse, cu care îşi înnegreâ sprâncenile, şi plasturile cele negre cu care îşi făcea
murse
sau
benghiuri
false.
După ce greaca îşi săvârşi acea toaletă complicată şi se mai întoarse de câteva ori pe dinnaintea oglinzii, zâmbind şi gesticulând ca să se asigure dacă e deajuns graţioasă, dete ordin să introducă în camera sa pe mesagerul Postelnicului.
O ţigancă frumuşică se arătă în uşa sălii şi făcu semn lui Păturică să intre înăuntru. El intră şi dete scrisoarea, apoi trăgându-se înapoi, către uşă, se strânse la piept şi luă o poziţiune atât de umilită şi plină de smerenie încât ar fi putut să amăgească pe orişicine. Dar Kera Duduca, care era personificarea fineţei şi a vicleşugului femeesc, pricepu făţărnicia, chiar sub acel văl de prostatică modestie.
Ea citi scrisoarea până la un loc fără să lase a se zări pe figură-i vreun semn de surpriză bună sau rea; dar când ajunse la partea aceea prin care Postelnicul îi recomanda pe acel nou Argus înveşmântat cu anteriu şi giubea, ea îşi aruncă fără voie ochii asupra ciocoiului şi, întocmai ca vulpea ce vede şi simte cursa întinsă, zâmbi cu amărăciune şi îşi continuă lectura până la sfârşit. După aceea sărută scrisoarea şi băgând-o în sân, se puse a examina cu mai multă atenţiune figura lui Dinu Păturică, care de şi în acele momente de prefăcătorie exprimă un fel de nevinovăţie amestecată cu stupiditate, dar tot lăsă a se străvedea îndestule viţii, dintre care cele mai principale erau răutatea şi laşitatea.
Am zis că greaca era vicleană ca o vulpe; ca să dovedim însă cât de adâncă şi pătrunzătoare era fineţea spiritului ei, cată să arătăm că cu toată arta ce puse Păturică în lucrare spre a face să dispară din trăsurile feţei sale întunecoasele intențiuni şi aspirări ce-i rodeau inima, nu numai că nu putù să o amăgească, dar o fâcù chiar să înţeleagă şi mai bine cu cine are a face.
Trecură câteva momente în cari aceşti doi actori se priveau unul pe altul fără să pronunţe o vorbă măcar. Această tăcere scrutătoare semăna foarte mult cu liniştea aparentă a două fiare ce stau de se observă cu o prefăcută nepăsare mai înainte de a sări cu asalt una asupra alteia.
In fine, greaca hotărî să deà asaltul: ea începu dela una din cele mai mari slăbiciuni ale ciocoilor, adică dela mândrie.
— „Ei bine, logofete Dinule”, îi zise ea cu un zâmbet dispreţuitor, „Cilibi113) Andronache îmi scrie că de astăzi înainte ai să fii unul dintre slugile casei mele“.
— „Mă bucur din toată inima, milostiva mea stăpână”.
— „,O fi precum zici, dar, uite, te văz îmbrăcat bine, cu giubea, cu anteriu, cu fermenea, cu papuci galbeni şi cu fes de Ţarigrad; pare că eşti scos din cutie şi asta nu-mi prea place. Să lepezi aceste haine boiereşti şi să te îmbraci cu haine de fecior prost”.
— „Voiu face după plăcerea domniei-tale, milostivă cocoană!”
— „Da, negreşit, căci o să te trimit cu coşniţa în târg şi nu voi ca
pazarghideanul
114) meu să poarte
ceacşir
115 ) şi
işlic!"
— „Voiu face orice-mi vei porunci, milostivo!“
— „Asta o crez, căci la dimpotrivă voiu întrebuinţà gârbaciul, pe care-l vei fi văzut poate atârnat deasupra uşii
sacnasiului
ll6)".
— „Mă voiu supune în tăcere la orice va găsi cu cale milostivirea ta”.
Greaca, văzând marea ipocrizie şi falşa resignaţiune cu care ciocoiul primeà aceste lovituri groaznice, se spăimântă, dar nu disperă.
— „Aşa precum îţi zic”, răspunse ea, „o să te pui să tai ceapă la bucătărie, să speli vasele, să tai lemne, să aduci apă cu sacaua dela Filaret şi alte mărunţişuri de felul acesta.
— „Prea bine, stăpâna mea; le voiu face toate acestea, ba încă şi mai multe, numai ca să te văd mulţumită”.
— „Vei şedea toată ziua în pridvor cu capul gol, ca să împlineşti poruncile mele, căci la din potrivă îţi voi pune coarne, te voi unge cu miere, şi te voiu legà de stâlpul porţii, ca să te mănânce muştele şi să râză lumea de tine... Ai înţeles?”
— „Am înţeles, milostiva mea, şi sunt gata a suferi şi mai mari pedepse decât acestea, fără a mă plânge, căci stăpânu-meu te iubeşte şi eu trebue să sufăr orice mi s-ar întâmpla după urma domniei-sale”.
— „,Peste putinţă!” zise greaca în sine, desperată de sângele rece al ciocoiului; şi aveà dreptate, căci toate săgeţile vicleşugului ei se
frânseră117)
în inima de piatră a ciocoiului. Prima ideie ce-i veni în minte fù de a rupe legăturile de amor ce avea cu calemgiul, singurul mijloc de a se pune în siguranţă despre spionagiul lui Păturică; pe dată însă ce se gândi la dulcile momente ce petrecuse şi încă petreceà cu acel june frumos, sângele i se concentră în inimă şi faţa i se îngălbeni ca ceara. Să ţie pe ajnant, ciocoiul ar fi trădat-o negreşit şi ar fi perdut pe Postelnicul Andronache, care o îngrijià ca pe o domniţă.
Aceste două idei deveniseră în acel moment
Scylla
şi
Carybda
118) pentru greaca noastră. Dar arsenalul vicleniilor femeieşti este foarte mare: ajunge numai să ştie cineva să caute într-însul, şi de sigur va găsì câte ceva pentru orice împrejurare. Greaca căută şi găsì în adevăr mijlocul de a scăpa din toate cu faţă curată. La această fericire negândită fruntea ei se lumină, trăsurile obrazului său luară un aer dulce şi zâmbitor. Atunci, privind pe Dinu cu dulceaţă, îi zise:
— „Ia spune-mi, Dinule dragă, cum ţi s-a părut purtarea mea către tine? Nu este aşa că sunt o nebună? Auzi colo! Să sperie cineva atât de mult pe un flăcăiaş aşa de frumos şi
muchelef!
Să n-ai grijă de nimica; o să trăeşti în casa mea ca la pieptul maicei tale; tot ce ţi-am zis n-au fost de cât glume. Ai, de! fii mai cu inimă!"
Dinu năbuşi în mica sa inimă bucuria acestui mare triumf şi apropiindu-se de greacă, cu o sfială prefăcută, făcu mătanie şi îi sărută mâna; apoi îşi luă ziua bună şi se duse.
CAPITOLUL VII. Până nu faci foc, fum nu iese
Două săptămâni în urma acelor descrise în capitolul precedent, într-o noapte răcoroasă de primăvară, Postelnicul Andronache ieşià dela amoreaza sa cu ciubucul aprins şi cu sluga după dânsul, care ţineà într-o mână o
chisea de şal
119) plină cu tutun, iar în cealaltă o pereche de papuci galbeni. Trăsurile feţei Postelnicului, de şi puţin cam descompuse, arătau acum o mulţumire paşnică şi lipsită de grijile ce muncise pe bietul fanariot cu vreo câtva timp mai înnainte.
Intr-o ulicioară întunecoasă, ce duce în mahalaua Dudescului, sta de mai multe ore o butcă elegantă, cu doi armăsari. Când boierul se apropie de acea uliţă, sluga alergă către locul unde sta ascunsă trăsura şi strigă: „Trage, Ioniţă!”
Fanariotul se sui în trăsură şi ciocoiul în coadă, strigând cu voce tare: „Acasă!”
Rog pe bunii noştri lectori să lase pe Postelnicul a dormi în pace pe sofaua sa, căci are mare necesitate de somn, ca nu cumva să-şi piarză, deştept, iluziile fericirii sale; iar noi să ne întoarcem iarăşi pe strada Caliţei, ca să observăm ce se petrece în casa amantei sale.
Erà o noapte frumoasă, o noapte tocmai bună pentru amoruri romantice. Frumos este, în adevăr, amorul de inimă, căci el ne procură momente de o fericire sublimă. Câte simţiri încântătoare nu încearcă un amant, când pentru întâia dată surprinde surâsul dorit al femeiei ce el iubeşte! Cât de înfocate sunt palpitaţiile inimii sale, când el depune primul sărut pe buzele ei arzătoare; apoi câte încântări nu mai culege el, din treacăt, în dulcea viaţă a amorului, când într-o adunare sau la un bal, îi vine din timp în timp câte un semn de dulce suvenire făcut cu o graţioasă sfială, sau o privire plină de desmierdare, aruncată pe furiş şi care îi zice în limba cea misterioasă a inimii, „te iubesc!...te iubesc din tot sufletul!...” Dar amorul este o medalie cu două feţe. Să întoarcem acum medalia pe partea cea opusă.
Ce ziceţi domniavoastră despre acele amoruri sgomotoase, cari încep prin serenade de lăutari şi uneori de bande militare însoţite cu tobe şi cu tipsii, întocmai ca la grădina lui Giafer, şi cari se termină prin păruieli, în clasele de jos, şi prin ceva mai rău în cele de sus? Ce crimă au săvârşit paşnicii locuitori ai vecinității, ca să fie deşteptaţi din somn în strigările birjarilor şi oftările cele monotone şi ascuţite ale amorezilor vulgari, mai indiscreţi decât pisicele; căci aceste dobitoace sentimentale miorlăesc şi ele, o lună pe fiecare an, şi apoi ne lasă în pace, în vreme ce pisoii cei cu două picioare, nu numai că miorlăie neîncetat, dar neavând destulă încredere în seducţiile vocei lor, mai iau şi pe alţii de le ajută. Dar răul prin rău se pierde: zice un vechiu proverb.
Asemenea oameni nesocotiţi, cari pun întristarea şi desperarea în inimile bieţilor consorţi şi părinţi, îşi iau mai adesea plata nelegiuirii lor ptin trădarea ce le fac femeile corupte de dânşii; căci femeia care a avut curagiul să calce jurămintele făcute înaintea altarului şi juna fată, care a desonorat perii cei albi ai părinţilor ei pentru vorbele dulci ale unui amant aprins de o patimă
ilicită
120), ce preţ vor pune oare pe nişte angajamente trecătoare, dictate mai totdeauna de capriciu şi prea rar de inimă?
O, juni! dacă ați şti voi unde vă duc aceste amoruri nesocotite, poate c-aţi fi mai scumpi în risipirea iluziunilor juneței voastre! Voi nu ştiţi cu ce monedă vă plăteşte femeia care a primit să-i sacrificaţi anii voştri cei mai frumoşi, timpul, averea şi chiar onoarea voastră. Voi nu ştiţi că acea fiinţă pe care voi o credeţi îngerul vostru, scăparea şi desmierdarea inimii voastre, aceea este în stare a vă trădâ pentru un diamant, pentru un şal şi, de mai multe ori, pentru câte o vorbă 120. Nelegiuită, în afară dc lege şi de morală de spirit, care sfâșie şi batjocoreşte sfinţenia amorului vostru. Şi ce culegeți voi oare din toate sacrificiile ce faceţi pentru aceste statui de marmură? In locul amorului; trădarea; în locul fericirei: desperarea care slăbeşte şi dărâmă focul şi energia facultăţilor voastre, şi — ce e mai rău, — pierderea iluziunii care aduce cu sine scepticismul, monstru de sânge, părinte al turburării şi al sinuciderei.
Fericire perfectă nu există pe acest pământ; aceasta s-a zis de mult timp, şi de oameni foarte învăţaţi; avem însă ceva care seamănă cu dânsa: avem iluziunea, credinţa şi speranţa. Aceste daruri divine compun aci, pentru noi, ceeace numim fericire.
Un june care a iubit pe o femee cu credinţă şi devotament şi a fost răsplătit prin: indiferenţă, ipocrizie şi trădare, acela pierde încrederea în femei; pentru dânsul nu mai există fericire conjugală; prin urmare, el nu se mai însoară, sau chiar de se supune la această datorie socială, inocentul amor al soţiei sale, graţioasele ei surâderi, fragedele ei îngrijiri, pentru dânsul trec de prefăcătorii. Femeia simte toate acestea, cearcă a-l încredinţa despre sinceritatea amorului ei, dară nu reuşeşte. In fine, lucrul se termină astfel: dacă femeia este virtuoasă, suferă în tăcere, suspină şi moare; iar dacă are caracter slab, cade în haosul pierzării, târând după sine, în ruşine, şi pe nevinovaţii săi copiii.
Dar să venim la subiect.
Erà una din acele nopţi de vară, în care natura întreagă îşi deschide comorile uimitoarelor sale frumuseţi, spre a ne da o idee perfectă de sublimitatea ei; bolta cerului erà de un albastru încântător; stelele presărate pe spaţiul ei nemărginit, de astădată erau pline de o lumină magică; luna a cărei palidă şi dulce faţă umple de dor şi de ardoare inimile simţitoare, sta aninată printre turlele Mitropoliei şi nemaiputând din acel loc sfânt să-şi urmeze înfocatul ei amor cu junele păstor
Endymion
121) amantul ei din vremile păgâne, ea părea a privi cu o nesăţioasă bucurie la atâţi înamoraţi ce se desmerdau cu înfocare sub razele ei amoroase. Suflările cele calde ale vântului de primăvară erau atât de line încât abia frunzele plopului se clătinau a lene.
Această maiestoasă şi dulce tăcere erà întreruptă câteodată de suspinul unei privighetori care cântă durerile sale, ascunsă într-o dumbravă de lilieci din grădina mănăstirii Antim.
Păturică, îndemnat mai mult de bănuitorul instinct al răului decât de simţimântul frumosului, sta ţintit la fereastra camerei sale luând foarte puţin aminte la acea minunată panoramă. Nu trecu mult timp şi urechia lui fu isbită de sunetul unor instrumente de muzică. Aceste sunete, fiind un acord de acelea ce fac lăutarii înainte de a începe cântarea, de şi încetară numaidecât, însă atraseră atenţiunea ciocoiului. El se gândi câteva momente, apoi bătându-şi fruntea cu palma, ca omul ce prinde o ideie de mult timp aşteptată, zise: „A! a! acum înţeleg! Aceşti lăutari trebuie să fie puşi de ibovnicul stăpânei mele!... Nicolăiţă dela boierul armaş nu m-a înşelat. Pe muncă, Dinicule, pe muncă, băete, ca să mai scurtăm calea ce duce la fericire!” Zicând acestea, el îşi luă ipingeaua pe dânsul şi coborându-se în grădină, se ascunse după trunchiul unui arbore.
Lăutarii începură din nou acordurile lor; de astădată, însă, ei cântară cum se cântă, adicăpuseră capul pe umărul stâng şi prin ajutorul arcuşelor şi al penelor de gâscă, scoaseră din viori şi cobze nişte accente foarte patetice pentru timpii de atunci, dar care astăzi n-ar aveà cea mai mică putere asupra simţurilor noastre, nici chiar pe aceea de a ne face să dormim.
După ce lăutarii sunară câteva arii melancolice, ei încetară, ca să dea loc unei voci de tenor ce întonă cu o doză mare de simţimânt şi de pasiune, aria pe care se cântau versurile acestea:
Pe pod pela Spiridon,
Toate păsările dorm,
Numai păsărică mea
Toată noaptea ciripeà,
De amor se jăluià.
Oh, amor, amoraş
Vedea-te-aş călugăraş,
Pân-la patruzeci de zile,
Să te văz la mănăstire
Cu ochii pe la icoane,
Cu gândul pela cocoane,
Cu mâinile pe psaltire,
Cu ochii pe la copile, etc.
Aria aceasta fu terminată prin oftări din cele mai adânci: dar ferestrele grecei, ce se deschideau la primul accent al serenadelor înfocatului calemgiu, rămaseră de astădată închise ca un mormânt. Lucrul erà de desperat, dar amorezii au mai multe coarde la arc; ei nu desperă aşa lesne.
Calemgiul aruncă o privire duioasă asupra ferestrelor, apoi începu a cântà:
Piatră d-ai fi, te-ai desface
Şi la mine te-ai întoarce!
Of, of, of,
keramu122),
of!
etc.
Această din urmă încercare reuşi pe deplin, căci greaca, după o luptă teribilă între interes şi amor, neputând să mai reziste furioaselor bătăi ale inimii sale, deschise ferestrele şi făcu cu batista un semn; apoi se coborî în grădină, intră într-o boltă de viţă în care abia pătrundeau razele lunii şi aşezându-se pe un divan moale, aşteptă acolo pe amantul ei.
Nu trecù mult timp şi apăru o umbră în fundul grădinii. Această umbră luă o direcţiune către bolta de viţă, şi de ce se apropià mai mult, ea luà forme mai distincte. Când fu la o distanţă oarecare de ascunzătoarea lui Păturică, acesta deosebi într-însa un june ca de douăzecişicinci de ani, cu anteriu de
şamalagea morico
123), cu fermenea de
croazea pembe
124) încins cu un şal pătlăginiu şi legat la cap turceşte cu un
iaclit
125) în vărguliţe.
El înainta cu paşi rari şi nesiguri către locul în care se aflà dorita inimei sale, fără a se gândi că această întâlnire erà să fie cea mai după urmă rază a fericirii lui.
Păturică, care spionase tot ce se petreceà, aştepta acum momentul favorabil ca să se arunce asupra victimei sale. El lăsă pe june să se apropie câtva de bolta de viţă; iar când rămăse între dânsul şi prada sa o distanţă de câţiva paşi, zise încet: „Doamne ajută!", şi sărind ca o panteră, apucă de piept pe bietul june şi începù să strige: „Tâlharii, tâlharii!... Săriţi, creştini!... Puneţi mâna pe hoţ, pe tâlhar!“
Sărmanul june, văzându-se strâns cu vigoare de un braţ puternic, mai întâi cercă să se libereze de dânsul, dar neputând, începù a se rugà să-l lase în pace că e om cinstit.
— „Nu, tâlharule, nu te las din ghiarele mele. La spătărie, hoţule, să te învăţ eu minte a mai veni să furi orzul din hambarul nostru!"
— „N-am furat nimica, logofete; priveşte-mă şi vezi, am eu
caifet
l26) de hoţ?"
— „He, he? şiretule, nu mă înşeli tu pe mine; știu eu că te-ai înhăitat cu ţiganii lui Velcea şi jefuiţi mahalaua. Eu mănânc pâinea cucoanei Duduchi şi nu sufer să o jefuiască nişte masalagii127) ca tine! O să te leg bine cot la cot şi mâine o să te dau pe mâna
zabetului128)”.
Această stratagemă atât de ingenioasă puse pe greacă într-o poziţiune foarte delicată; o făcù în fine să se convingă că Păturică era un demon împeliţat; şi avea dreptate biata femeie, căci starea lucrurilor era atât de dificilă, încât nu mai puteà să facă nimic în favoarea amantului său. Să tacă, nu puteà, căci vicleanul ciocoi ar fi dus la spătărie pe junele calemgiu şi printr-aceasta s-ar fi dovedit amorul ei cel tainic; să-l libereze, nu puteà decât printr-o mărturisire care ar fi făcut pe ciocoi stăpân pe secretele sale. Din aceste două rele Duduca alese pe cel mai mic. Ea ieşi din boltă şi arătându-se dinaintea lui Păturică, zise:
— „Ce s-a întâmplat? Ce este acest sgomot?"
— „Să trăieşti, milostivă stăpână“, — răspunse ciocoiul, — „am pus mâna pe acest tâlhar, care jefuieşte mahalaua întreagă, care ne fură orzul şi găinele“.
— „Bravo, Dinule, să trăieşti; dar ia să văz şi eu pe acest tâlhar“.
Junele înamorat se apropiè de dânsa; iar Păturică, simţind că ei voiesc a vorbi despre ale lor, se depărtă puţin, prefăcându-se că caută o funie ca să lege pe presupusul tâlhar. Greaca observă şi această viclenie, dar folosindu-se de dânsa, se apropie de amantul ei şi-i zise:
— „De acum înainte totul s-a rupt între noi!...“
— „De ce, sufletul meu?“ răspunse calemgiul, cu glas tremurător.
— „Postelnicul a aflat amorul nostru şi mi-a trimis pe cel mai afurisit ciocoi din lume, să mă păzească. Tu eşti în mâna lui şi eu nu pot să te scap decât mărturisind dragostea noastră“.
— „Să-l cumpărăm cu bani”.
— „Eşti nebun, Iordache! (ăsta era numele calemgiului). Crezi tu oare că acest sgripţar se va mulţumì cu aceea ce-i vom da noi? Lui îi trebue comori; mândria lui merge până la protipendadă!...“
— „Aşa dar, va să zică?...“
— „Nimic nu rămâne, decât să ne despărţim pentru totdeauna“.
— „Şi crezi că voiu puteà trăi fără tine?“
— „Te vei supune la această nevoie pentru asigurarea fericirei mele. Rămâi sănătos şi mângâie-te cu alta de pierderea mea“.
Zicând aceste cuvinte, ea chemă pe Dinu şi-i zise:
— „Dă drumul acestui flăcău, că-i păcat să-l băgăm în spătărie; iar dacă-l vei mai prinde prin grădină, atunci să faci cu dânsul ce vei voì“.
— „Prea bine, milostivo“. Apoi întorcându-se către calemgiu zise: „Aide, băiete, cată-ţi de drum şi să nu mai te prind prin grădină că, pe legea mea, te jupoi de viu“.
Sărmanul june privi pe greacă cu ochii plini de lacrimi şi luând drumul către fundul grădinii, se făcu nevăzut; iar greaca şi Păturică intrară în camerele lor, fără să schimbe nici o vorbă.
CAPITOLUL VIII. Mijlocul de a face foc fără să iasă fum
A doua zi greaca se sculă foarte de dimineaţă şi îşi făcù toaleta cu îngrijire mult mai mare decât în celelalte zile; după aceea ea cheamă pe ţigancă şi-i porunci să aducă, două cafele, două dulceţe, un ciubuc şi o narghelea. Chemă apoi pe Păturică şi, după ce rămase cu dânsul, îi făcu semn să şează lângă dânsa pe sofa.
Păturică, deşi dorià de mult timp să ajungă aci, deşi în calitatea sa de om cu multă minte înţelegeà pricina care o silià să devie atât de blândă cu dânsul, nu primì totuşi să şează.
— „Ci şezi, Dinicule dragă, îi repetă greaca, cu graţie“.
— „Vai de mine, cuconiţă; cum aş putea să şez lângă milostiva mea stăpână?
— „Tu mi-ai dat să înţeleg că doreşti foarte mult de casa mea".
— „Mi-am împlinit datoria şi nimic mai mult.
— „Aşa este, dar o slujbă ca aceasta cată să fie răsplătită şi eu voiu să te răsplătesc; vino dară să luăm dulceaţa şi cafeaua împreună".
— „Nu cutez, milostivo“.
Greaca, văzând rezistenţa ciocoiului, se ridică după sofa şi după ce dete o aruncătură de ochi la fereastră, îl luă de mână, îl puse lângă dânsa şi, ca să-i insufle mai mult curaj, îi dete cu propria ei mână dulceaţa şi cafeaua.
In timpul cât ţinù băutul cafelei, greaca examina cu mult interes trăsăturile feţei lui Păturică şi rămase foarte mulţumită căci, fie zis între noi, băiatul nu erà de loc urît. După ce dar se gândi puţin, faţa ei luă un aer dulce şi amoros.
Ce se va fi petrecut în inima ei în acele momente, nu ştim; judecând însă după cele din afară am putea zice că inima ei nu era stăpânită în acel minut de amor, ci mai cu seamă de temerea de fi respinsă, dacă cumva din nenorocire pasiunea ei n-ar fi intrat în planurile ambiţioase ale ciocoiului.
In fine se sculă de pe sofà plină de turburare şi ieşind din cameră, zise mai întâi câteva cuvinte servitoarei sale credincioase; apoi se întoarse ţinând în mâini o sticlă cu anason de Chio, din care bea numai Postelnicul, şi un taler plin cu alune prăjite.
— „Să vedem“, ziceà ea, în sine; „va putea el, să-şi păstreze acest cumpăt sfieţ şi rece, când această băutură va aruncà turburarea în minţile și în simţurile lui?“ — Şi puindu-se iarăşi pe sofa, într-o poziţiune voluptoasă, turnă licoarea de foc cu mâna ei cea albă şi o prezintă cu graţie lui Păturică.
— „Ţine“, zise ea, — „bea acest spirt în sănătatea mea!"
Dinu luă paharul şi zise:
— „In sănătatea cocoanei Duducăi, cea mai frumoasă din toate femeile Bucureştiului“.
— „Astea simt linguşiri, ştrengarule!“, răspunse greaca, luând o poziţiune şi mai invitătoare.
— „Nu, nici de cum; ba încă dacă voieşti să spui adevărul, eşti mai frumoasă decât Afrodita din mitologie“.
Greaca turnă încă un pahar şi sorbind puţin dintr-însul, îl dete lui Păturică cu mâna tremurândă.
Ciocoiul bând şi acest pahar, simţi un foc strecurându-se prin tot trupul său şi o turburare voluptoasă îi cuprinse minţile! El privì pe Duduca cu o sete de amor nedescriptibilă. Atunci greaca văzându-se sigură de triumf, dete glasului său o intonaţie şi mai dulce şi privind pe Dinu cu ochi galeşi, îl întrebă:
— „Ia spune-mi, Dinicule dragă, ai iubit tu vreo femeie până acum?“
— „Pe nici una, frumoasa mea stăpână".
— „Nu mă înşeli oare?"
— „Nu zău; nici de cum“.
— „Ştii tu că eu de mult te iubesc şi nu cutezam să-ţi spui, căci mă temeam să nu fii vreun berbant; dar fapta ta de astănoapte, dragostea şi credinţa despre care mi-ai dat dovadă, m-a făcut să-mi iau hotărîrea... Vino dar, dragă, în braţele mele! Nu te sfii, Dinule; eu te iubesc căci eşti tânăr şi frumos, eşti plin de foc şi de mândrețe“. — Apoi, lăsând să iasă din adâncul pieptului ei un suspin înfocat, se aruncă în braţele ciocoiului şi-l strânse cu ardoare pe sânul ei. Gurile lor se lipiră; ochii lor jumătate închişi de delirul pasiunei clipeau din când în când cu scântei de amor şi voluptate... Erau beţi de fericire!...
Două ore în urma acestei scene de desfrânată şi urâcioasă trădare, Dinu Păturică putea să se laude că a învăţat pe dinafară alfabetul norocului. Greaca, asemenea dobândise un complice, cu care să poată mânca în siguranţă starea Postelnicului. Numai Postelnicul, sărmanul! el culegea în acele momente roadele oarbei sale încrederi.
CAPITOLUL IX. Confidenţele
Trădarea începută cu atâta fineţe de Duduca şi Păturică, din zi în zi luà aspectul unui amor sentimental. Ciocoiul, cufundat în plăceri, părea că renunţase la orice plan de ambiţiune; dar asta era o nouă cursă ce el întindeà fanarioatei.
Ţinta lui erà să mănânce starea Postelnicului. Greaca avea tot această tendinţă vicleană, Păturică o simţise din purtarea către dânsul, — dar, ca om cuminte ce erà, el vrea s-o aducă în stare a-şi declara însăşi acea dorinţă; cu alte cuvinte, el voia să prinză şarpele cu mâna altuia, metod foarte ingenios ce s-a practicat în toţi timpii şi se va practica până ce acest glob se va preface în cenuşă sau se va prăvălì în haos.
Intr-o seară, ei beau cafeaua în camera de culcare. Mai întâi vorbiră de amor, acuzându-se unul pe altul de indiferenţă; dar această conversaţie se sfârşì foarte curând prin jurăminte de cele ce întrebuinţează adesea amanţii, că să se poată amăgì mai lesne unii pe alţii.
— „Aşa, nemulţumitorule", ziceà greaca, „tu nu mă iubeşti cu acea căldură ce aşteptam dela un om pentru care am făcut atâtea jertfe. Ştii tu că fără tine nu mai pot să mai trăiesc? Când lipseşti câte un ceas de lângă mine, mi se pare acel timp un an, un veac. Oh! cât eram de liniştită până a nu mă înclinà cu tine! Trăiam cu Postelnicul, fără să fiu turburată de nimic“.
— „Linişteşte-te, Duducuţo
fosmu
129), eu te iubesc mai mult decât orice în lume; să n-am parte de Dumnezeul la care mă închin, să fiu anatema 130). dacă mint“.
— „Lasă, lasă, nu te mai jurà, că am simţit eu toate. Ştiu eu pricina care te răceşte de mine“.
— „Spune-mi-o, aşà să trăieşti, că-mi vine să înnebunesc“.
— „Tu mă temi de Postelnicul, şi ai dreptate; dar de! ce o să fac?... Nu pot să-l las, căci el mă îngrijeşte despre toate. Dacă ai avea tu stare să mă ții, chiar acum, în acest ceas, l-aş lăsà“.
— „Ai cuvânt131). Da, te tem, şi cum cutezi să ceri dela un om care te iubeşte, să stea cu sângele liniştit, când vine altul şi te sărută chiar pe locul acela unde şi-a pus el buzele cu puţin mai înainte, când celălalt te strânge în braţe şi doarme cu capul pe pieptul tău? Tu nu ştii ce se petrece în inima mea, când te văd în braţele Postelnicului. Toate furiile iadului se grămădesc împrejurul meu şi îmi zic: „Injunghie-te sau înjunghie-l“.
In timpul acesta se auzì pe drum un glas frumos, cântând versurile acestea:
Frunză verde ş-o laleà!
N-am cuţit că m-aş jungheà
Văzând ibovnica mea
Pe braţele altuia...
Amândoi amanţii ascultară cu atenţiune patetica melodie în care erau învelite acele versuri, iar ciocoiul exclamă cu un zâmbet neînţeles:
— „Sărmanul Chioftea!“
— „Cine e acel Chioftea!“ — întrebă Greaca.
— „Un vătaf de Curte, dela un boier“.
— „Şi de ce o fi cântând el aceste stihuri întristătoare?“
— „Este amorezat, sărmanul“.
— „După cine?“
— „După amoreaza stăpânului său“.
— „A, a! înţeleg, după frumoasa Despina".
— „Da, după dânsa, care l-a făcut vătaf de curte şi calemgiu la Postelnicie“.
Greaca, pricepând simţul acestor vorbe, zise:
— „Ai dreptate. Ea a făcut totul pentru dânsul, şi eu, nimic pentru tine“.
— „Nu este vorba de mine“, răspunse Păturică, cu nepăsare.
— „Ei bine, Dinule dragă, îmi cunosc greşala, şi încep chiar de astăzi a mi-o îndreptà. Voiu scrie Postelnicului să te facă vătaf de curte în locul lui Gheorghe pe care voieşte să-l facă zapciu de streini; dar am altceva să-ți spui, însă cer să fii tainic. Postelnicul e galantom, îşi cheltueşte starea cu craidonii pe la via Brâncoveanului şi pe la Cotroceni“.
— „Ei ş-apoi ce iese d-aci?... Lasă-l să şi-o cheltuiască cum îi va plăcea!“
— „Aşà este, ai dreptate; dar el poate să se amorezeze de alta, sau poate să afle că ne iubim amândoi şi să ne oropsească şi atunci vom rămâneà calici pe drumuri. De ce să nu ne bucurăm noi de averea lui, căci suferim mojiciile şi fantaziile lui?... Eu, ca țiitoare şi tu ca vătaf de curte, putem în scurt timp, să-l scoatem la silimet132). Ai ce zici?
— „Ce să zic, dragă Duduco. Zic, că Dumnezeu sau dracu ne-a făcut pe unul pentru altul“. Apoi strângând-o în braţe şi sărutând-o, zise: „De mâine, iubita mea, să ne punem pe lucru“.
— „Tu-l vei încărca la socoteli".
— Tu-i vei cere şaluri şi mătăsării".
— „Tu-i vei speculà moşiile“.
— „Tu-i vei cere diamanticale“.
— „Şi unind jafurile la un loc, ne vom cumpărà moşii şi ţigani".
— „Ş-apoi ne vom cununà, nu este aşà, Duducuțo dragă?“
— „Bravo, Dinule, ai ghicit!”
— „Bravo, Duduco!”
— „Pe mâine!”
— „Ia stai puţinel; am uitat un lucru”, exclamă greaca, puindu-şi degetul la buze spre a şi aduce aminte. — „Nouă ne mai trebuie un om, ca să ne stoarcă banii grecului, fără de a ne da noi pe faţă”.
— „Ai dreptate, Duduco”.
— „Cunoşti tu, vreunul?”
— „Cunosc, da!...”
— „Cine e? Cum îl cheamă?”.
— „Kir Costea Chiorul”.
— „O fi Costea bogasieru dela Sf. Gheorghe
cel Nou”.
— „Tocmai acela”.
— „De minune!”
CAPITOLUL X. Kir Costea Chiorul
Ne oprim puţin din povestirea noastră, ca să introducem pe scenă încă un personagiu foarte interesant, care are să joace un rol însemnat în această istorie.
Cei ce cunosc cum erà forma oraşului Bucureşti înaintea focului delà 1847, n-au decât să se gândească puţin şi-şi vor aduce aminte că, mergând drept pe uliţa Colţii spre Sf. Gheorghe cel Nou, era pe timpii aceia, o piaţă triunghiulară din care îşi luau începutul trei uliţe: una ducea spre Bărătie, alta către Hanul lui Filaret133) şi cea din urmă se îndreptà spre Pescăria veche din mahalaua Scaunelor. Cea dintâiu erà locuită de bogasieri, a doua de cojocari subţiri şi groşi, iar a treia, acoperită cu scânduri ca bazarele din Stambul, erà locuită numai de abagii134) şi găitănari.
Pe la 1814, aceste uliţe, ca mai toate celelalte, erau aşternute cu scânduri de stejar şi aveau pe dedesupt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A umblà însă pe asemenea poduri erà o adevărată tortură, căci uneori ele erau pline de noroiu infectat din cauza necurățirii canalelor, alteori se rupeà câte o scândură tocmai când nenorocitul pedestru puneà piciorul pe dânsa şi, fără veste, el se simţeà cufundat în noroiu până la mijloc sau chiar se pomeneà cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăogăm pe lângă acestea şi lipsa de felinare, şi abià ne vom puteà face o idee despre trista stare în care se aflau uliţele Bucureştilor pe timpii aceia.
În una din acele trei uliţe, locuià un neguţător, căruia din cauza deosebitelor obiecte de vânzare ce țineà în magazinul său, nu-i putem da nici o calificatie definitivă; tot ce putem zice despre dânsul este că făcea parte din toate breslele negustoreşti, fără ca să plătească patenta la vreuna dinfr-însele, căci dacă stărostia voià să-i dea patenta de bogasier, el nu o primeà, zicând că este ciaprazar; iar din această corporaţie, el scăpa aruncându-se în alta, fără ca nimeni să-l poată dovedi de mincinos.
Acest neguţător, evreu de origină, dar trăit şi naturalizat printre fanarioţi, se deosebià dintre colegii săi printr-o rară dibăcie întemeiată, din nenorocire, pe un caracter cât se poate de mârşav.
A trimite la ocnă pe un nevinovat sau a furà cu paraua delà marfă, pentru dânsul erà tot una; conştiinţa lui erà obişnuită cu tot felul de răutăţi, încât cea mai mare nelegiuire nu puteà să deştepte în inima sa nici milă nici frica de Dumnezeu.
Ca să ajungă a dobândì stare mare el întrebuinţase toate mijloacele putincioase şi nu nesocotise câtuşi de puţin folosul ce-l puteà trage întru aceasta delà femei. Nu erà un desfrânat în ţară pe a cărui cochetă să nu o cunoască Kir Costea. El împrumutà pe toţi junii cu bani, luându-le dobânzi nespuse; făceà înlesniri amoroase chiar în casa lui; spionà pe toată lumea şi o trădà la spătărie. Toate acestea le făceà sub masca omeniei şi a dreptăţii şi suntem încredinţaţi, că dacă biata ţara românească ar fi fost şi pe atunci un obiect de speculă, chiar pentru oamenii de jos, Kir Costea, negreşit, s-ar fi servit şi el de cuvintele: patria şi libertate, ca să-şi sature lăcomia de bani.
Când îi ieşeà înainte vre-o femeie cochetă (de care nu erà lipsă nici pe atunci), el dintr-o simplă căutătură, înţelegeà cu cine are a face şi ce profit puteà să tragă delà dânsa.
Dacă întreţinuta vreunui boier cu trecere la Curte şi bogat se opreà cu butca dinaintea prăvăliei sale, el ieşià afară cu capul descoperit şi o ameţià cu linguşiri de tot felul: — „Bine ai venit, prea cinstită coconiţă! Ce mare cinste pentru mine! Cu ce pot să vă slujesc? Am primit acum de curând: mătăsării de Veneţia, tulpanuri, panguee, răţele şi horbote din Lipsca, fesuri albe de Ţarigrad, şaluri de Iran135). Am mai primit diamanticale de tot felul: rubine, smaragde şi mărgăritare dela cei mai vestiţi giuvaergii din Stămbul”. — Apoi întorcându-se către băieţii din prăvălie, le ziceà: — „Ei, ce şedeţi ca nişte trântori?... Scoateţi tot ce avem mai frumos şi puneţi dinaintea milostivei cucoane, ca să-şi aleagă orice i-o plăceà”
In câteva momente se prefirà pe dinaintea cochetei, toate boarfele şi falşele diamante ale ingeniosului bogasier, fără ca el să treacă pe vreuna mai jos de un cap d-operă. In fine, cocheta îşi alegea un inel de diamant, de mărgăritar sau o perniţă de odagaciul36) şi ziceà surâzând:
— „Cât costiseşte acestea, Kir Costeo?”
— „Să fac socoteala, milostivo”.
Apoi luând în mâini obiectele în chestiune, se prefăceà că se gândeşte la preţul lor şi în urmă răspundea cu aer meditativ şi serios: — „Pe mine mă ţine şapte sute de lei, dar pentru prea cinstitul obraz al panevgheniei tale, le dau tot cu acest preţ, căci voi să mă fac om al casei domniei sale. Ce ştii! Poate că te voiu rugă şi eu de ceva şi voi fi ascultat!”
Cocheta numără banii şi, luându-şi obiectele cumpărate, ieşeà din prăvălie, petrecută de curtenitorul bogasier.
Dar fineţea lui şi-o întrebuinţâ mai cu seamă asupra feciorilor de boieri cu stare şi asupra acelora despre cari află că peste puţin timp au să ia vreun
huzmet
gras. Către toţi aceştia, el se arătà generos: îi împrumutà cu bani, le împlineà cu repeziciune orice servicii, deveneà chiar Mercurul 137) lor fără plată. La toate înşelătoriile însă, de felul acesta, el se ajutà foarte mult cu două copile ale sale, pe cari le învăţase atât de bine în arta prefăcătoriei, în cât ele atrăgeau pe tineri în casa lor întocmai ca nişte adevărate sirene.
Erà foarte curios a vedea cineva pe aceste copile servindu-se de odată cu modestia şi cu cochetăria, două arme aşa de opuse una alteia. Când, pentru prima oară, se prezintà vreun tânăr în casa bogasierului, fetele şezând pe câte un scaun cu ochii plecaţi în jos, simulau o modestie, demnă de sfânta Cecilia138); dar, după ce se informau despre starea şi poziţiunea lui şi după ce se mai familiarizau cu dânsul, atunci îşi schimbau rolul: dacă tânărul erà sărac sau se introduceà în casa bogasierului cu scop de a solicità vreo facere de bine, fetele mai adăogau pe lângă modestie, un fel de mândrie grosolană, care făceà îndată pe solicitator să înţeleagă că n-ar fi rău să se care de acolo şi să le lase în pace; când însă tânărul erà bogat şi darnic, atunci smeritele fiice ale Evei îşi părăseau curând sfiala cea prefăcută şi, devenind cochete în toată puterea cuvântului, primeau cu cea mai destrămată răsfăţare glumele, darurile şi sărutările junilor libertini.
Pe când fetele întindeau toate aceste curse, ca să ameţească pe biata victimă, intră în casă şi Kir Costea, cu câte o dulamă veche de postav putred, cusută cu fir mincinos, sau vreun alt vestmânt rămas de ani în prăvălia sa şi cu un zâmbet plin de viclenie îi ziceà: — „Ia priveşte, cocoane, această dulamă. Ce mai postav! Ce mai sârmă de aur!... Ce mai cusături!... Parcă-i un
tifarichiu
139). Ia îmbrac-o, aşa să trăeşti! căci trebuie să-ţi şează foarte bine cu dânsa”.
Junele, văzându-se pus între ciocan şi nicovală, nu putea face altfel decât a îmbrăcà haina. După ce se termià operaţiunea, grecul priveà pe tânăr din toate părţile, cu mirare prefăcută strigând: — „Bre!... Ce minune!... Luxăndriţo!... Marghiolițo»!... Ia priviţi, tată, pe cuconaşu! Nu este aşă că seamănă cu o Beizadea? Cât de bine te prinde, coconule! Par-că-i croită pe trupul domniei tale. Ai, să facem un târg din două vorbe. Eu te iubesc prea mult; nu ştiu ce ai că m-ai fermecat! Pe mine, mă ţine douăsprezece
mahmudele,
dar pentru
hatârul
domniei tale o dau cu zece140). Ai, să fie de bine!”
Nenorocitul tânăr, deşi se vedeà tot într-un timp şi furat, şi batjocorit, câtà să primească haina, ca să nu-şi strice opiniunea de galantom ce aveau fetele despre dânsul. Scoteà dar punga din buzunar şi numără cele zece
mahmudele
cu o nepăsare prefăcută, sau scădeà preţul hainei din vreo sumă cu care împrumutase pe grec mai înainte, tot prin astfel de mijloace.
Nu existà casă de boier unde să nu intre Kir Costea, sub diferite pretexte; la gastronom se întroduceà prin baclavale şi dulceţe de Ţarigrad, pe cari le prezintă pe la zile mari; la tinerele cucoane îşi deschideà intrarea prin glastre cu flori şi alte1 nimicuri femeieşti, pe cari le da cu preţul jumătate, ca să poată câştigà mai în urmă înzecit, prin intrigi şi servicii de amor.
In fine, păgânul de fanariot făceà tot ce-i sta prin putinţă; ca să realizeze proverbul ţării sale:
„Ap-affe vi tpioţ y.ai xXs-tps v’ ayiî“ 141)
Iată portretul moral al omului ce alesese Dinuşi Duduca, spre a le ajutà ca să mănânce starea Postelnicului Andronache.
CAPITOLUL XI. Adevărul e proastă marfă
Postelnicul Andronache, crezându-se asigurat de credinţa amantei sale prin punerea ei sub paza lui Păturică, îşi petrecea acum viaţa în cele mai dulci plăceri ce pot să dea omului poziţiunea, aurul şi amorul.
Gelozia, unicul rău ce-l frământase câtva timp, dispăruse cu totul prin bunele ştiri ce primeà despre Duduca şi mai cu seamă prin marea afecţiune şi înflăcăratul amor de care ea îi da dovezi pe fiecare zi. Unica grijă ce-l preocupă erà aceea de a creà norocul credinciosului său servitor, pe care îl orândui mai întâi
Sameş la Hătmănie;
dar necrezând de ajuns această răsplătire, el rugă pe Caragea de îl onoră cu rangul de Sluger142), pe care mai în urmă îl prefăcu în acel de Pitar143).
Am zis într-unul din capitolele precedente, că din toate slugile casei Postelnicului, numai vătaful de curte străbătuse în adâncul inimii lui Păturică şi numai el prevăzuse întunecoasele lui planuri şi îl urmărea de aproape, fără să lase a-i scăpa din vedere nici una din faptele sale.
Din ziua, însă, când Postelnicul avù nerozia d-a orândui pe Păturică privighetor asupra faptelor amantei sale, vătaful îşi îndoi privigherile şi află toate câte Păturică voià să le ţie ascunse: el descoperi nedemna trădare a ciocoiului şi hotărî să denunţe pe trădător, ca să scape pe stăpânul său de nenorocirea în care voia să-l tragă.
Intr-o zi, pe când Postelnicul se aflà singur în odaia sa trântit pe sofa şi îngânând pe nas un cântec de amor, vătaful se prezintă dinainte-i şi, după ce-i făcu
temeneà
până la pământ, îi zise:
— „Cucoane Andronache, să trăieşti întru mulţi şi fericiţi ani! Cinci ani sunt acum de când te slujesc cu credinţă şi supunere. Aş dori dar să aflu din gura domniei-tale, dacă te-ai mulţumit de mine ori ba“.
— „Ei bine, sunt mulţumit; ce vrei?“
— „Voiesc, cucoane, să aflu ce părere ai despre mine?".
— „Unde vrei să ajungi prin aceste întrebări?“
— „Voiesc să ştiu dacă eşti mulţumit de mine; aş voi iarăşi să ştiu de mă ai de om cinstit sau mă crezi hoţ ori şiret“.
— „Ei bine, eşti om cinstit, sunt mulţumit de tine şi la ziua mea am să te fac Şătrar144)“.
— „Să-ţi ajute Dumnezeu, cocoane! Ţi-am mâncat pâinea şi sarea atâta vreme, şi voiu să-ţi mărturisesc o taină care-mi apasă cugetul:
Grecul, auzind aceste din urmă cuvinte, luă un aer mai serios şi aţintind ochii asupra vătafului, zise:
— „Spune-mi ce taină este aceea despre care-mi vorbeşti?“
— „Iţi aduci aminte, cocoane, că acum patru ani ai primit în curtea domniei-tale, un copil trenţăros şi smerit?“
— „Despre Dinu voieşti să vorbeşti?“
— „Tocmai despre dânsul, cocoane. Pe acest copil sărac domnia-ta l-ai îmbrăcat, l-ai hrănit, i-ai dat locuinţă, l-ai învăţat
elinica,
întocmai ca pe un grămătic domnesc; apoi l-ai miluit cu
huzmet
şi boierie145). Ei bine, cocoane, ia spune-mi, aşa să trăieşti, ce părere ai despre dânsul?“.
— „Foarte bună; este băiat cinstit şi mă iubeşte ca pe un tată“.
— „Uite, cocoane, la pontul acesta nu mă unesc cu părerea domniei-tale. Eu, deşi sunt un prost pe lângă domnia-ta, dar din ziua când a venit în curtea domniei-tale, mi s-a părut un făţarnic şi un şiret de frunte, l-am urmărit pas cu pas crezând că poate sunt amăgit, dar purtarea lui, în loc să risipească bănuelile mele, le întărea şi mai mult. Doi ani de făţărnicie fură de ajuns, ca să te facă să-l iei drept omul cel mai cinstit din lume, şi să-l orândueşti păzitor al cocoanei Duducăi, despre care bănuiai că te înşală“.
— „De unde ştii că mă înşală?"
— „Lasă-mă, cocoane, să isprăvesc şi vei judecà mai bine, dacă mint sau spui adevărul".
— „Urmează, dar gândeşte-te că de-mi vei spune minciuni, îţi voi da cincizeci de topuze la tălpil46).
— „O mie, milostive, de voi minţi".
— „Aide, spune".
— „Pe dată ce Dinu s-a mutat la cocoana Duducă, a început s-o păzească după porunca domniei-tale, însă nu cu socoteala de a-ţi spune adevărul şi a te scăpă de necinste, ci ca să-l aibă de frică şi să facă cu dânsa ce va voi".
— „Şi ce s-a întâmplat după aceasta?"
— „A prins-o în grădină cu calemgiul despre care o bănuiai şi, în loc să-l aducă legat dinaintea domniei-tale, a făcut altceva".
— „Ce-a făcut?... Spune şi gândeşte-te la cele cincizeci de topuze".
— „S-a unit cu greaca, care s-a dat la dragoste cu dânsul, ca să-ţi mănânce mai lesne averea şi astăzi, pe când domnia-ta te sileşti să-l scoţi la obraze, el te necinsteşte şi-ti mănâncă şi averea".
— „Şi cu ce dovezi poți tu să sprijineşti aceste pâri”.
— „Cu nici o dovadă, afară de cinstea mea, căci ei, şireţii, au luat măsuri, ca să nu lase nici o urmă despre nelegiuirea lor".
Postelnicul, luând tot ce auzise drept minciuni şi pâri născute din gelozie, încruntă figura şi cu un gest de mânie şi o gravitate cu totul otomană, zise bietului vătaf:
— „Afară, mişelule, să nu-ţi mai calce piciorul prin curtea mea, că-ţi voi înmuià spatele cu bătaia!“
Pe când vătaful ieşeà pe uşă desperat că şi-a compromis viitorul, fără cel puţin să scape pe stăpânu-său de nenorocire şi de dezonoare, o
butcă
cu cai albi intră în curtea Postelnicului şi din-tr-însa ieşi o femeie învăluită, care se sui pe scări cu cea mai mare iuţeală.
Această femee erà Duduca. Ea simţise de mult că vătaful o spionează, şi printr-o coincidenţă, norocită pentru dânsa, ea avuse chiar atunci ideea de a veni la Postelnicul, ca să preîntâmpine furtuna ce bănuià că poate să se ridice asupra capului ei.
Cum intră în casă, îşi scoase maloteaua147) sa blănită cu samur şi, ridicând vălul depe obraz, lăsă să se vază acele frumuseţi încântătoare cari răpise atâtea inimi. Erà însă în trăsurile feţei ei ceva care dovedeà o agitaţiune interioară foarte mare. Postelnicul simţi aceasta şi, prevăzând chiar din neaşteptata ei venire că o să se întâmple cevà, o privi cu amor şi îi zise:
—„Vino lângă mine, îngerul meu, lumina ochilor mei“.
Greaca răspunse printr-un suspin, dar nu se mişcă de loc.
— „Ce ai, Duducuţo?... Tu oftezi“.
— „N-am nimic“.
— „Aceasta nu se poate, sufletul meu; spune de ce eşti tristă? Iţi lipseşte cevà? Te-a supărat cineva? Spune“.
Greaca începu să plângă şi înecată de suspine, îi zise:
— „Am venit să-ţi spun că de astăzi înainte nu mai sunt amoreaza domniei-tale; mă duc la călugărie!“
— „Şi de ce, inima mea?“ adaose Postelnicul cu mirare.
— „Ştii domnia-ta prea bine!“
— „Să n-am parte de ochii mei, dacă ştiu cevà".
— „Când ai venit întâia oară la mine, şi mi-ai spus că mă iubeşti, mi-ai zis că o să mă iei de soţie şi o să mă faci să gust toate plăcerile lumii; iar acum, după ce m-ai făcut să jertfesc toate gusturile vieţii mele pentru domnia-ta, îţi baţi joc de mine ca de o ţigancă“.
— „Eu îmi bat joc de tine? Eşti nebună, Duduco“.
— „Tot ce am zis este adevărat. Şi care luare în râs poate fi mai mare decât aceia de a nu te încrede în mine? Ce bănuieli ţi-am dat eu, de când trăim împreună, ca să-ţi poţi îndrepta asprimea ce de doi ani întrebuinţezi asupră-mi?“
— „Ce asprime! Ce nedreptăţi sunt acelea despre care-mi vorbeşti?“
— „Ajungem la făţărnicie,
arhon
Postelnice. Dar ce cruzime poate fi mai mare decât aceea de a bănui cinstea unei femei ce ţi s-a dat cu cea mai mare dragoste şi a mă pune sub paza unui nelegiuit care mă omoară cu nesuferitele lui privegheri. Eu nu mai sunt volnică să-mi descopăr nici una din cele mai nevinovate plăceri femeieşti; de ies puţin prin grădină, ca să gonesc urîtul singurătăţii, ciocoiul domniei-tale mă urmăreşte pe furiş; de cânt câte ceva ca să mă desfătez, el aţintează la mine nişte ochi plini de venin, prin care pare c-ar voi să-mi zică: — Tu iubeşti pe altul şi pentru dânsul cânţi, iar nu pentru stăpânu-meu". — Nelegiuitul mă urmăreşte în tot locul, până chiar şi în sfânta biserică, unde mă duc să-mi vărs focul suferinţelor şi să cer întărirea de care am trebuinţă, ca să pot răbdà toate chinurile lui“.
— „Acestea sunt năluciri. Păturică este un băiat cum se cade, şi chiar de va fi cutezat să te privegheze, îţi jur pe Dumnezeu că nu cunosc nimic din câte îmi spui şi ca să-ţi dau o dovadă şi mai mare despre aceasta, îţi făgăduiesc că-l voi dojenì cu asprime“.
— „Nu mă mulţumesc cu atât. Cer ca să-l scoţi chiar astăzi din casa mea, sau părăsesc acea casă care s-a făcut o temniţă pentru mine. Acesta este singurul mijloc de a mai vieţui împreună. Primeşti sau nu?“
Postelnicul, fiind orbit de această sirenă amăgitoare, nu putu să reziste la teribilul asalt, ci îi zise surâzând:
— „Aide, de! Fie după voia domniei-tale, Duducuţo; vino în braţele mele, să te sărut“.
Greaca căzu pe pieptul lui şi braţele ei fine se împleticiră de corpul cel robust al fanariotului, întocmai precum se împleteceşte edera pe un stejar vârtos; buzele lor se împreunară şi rămaseră câteva momente într-un extaz febril. Pentru Postelnicul Andronache, ce erà orbit cu totul de amorul Duducăi, aceste momente erau o fericire nespusă, căci se încredinţa din nou,despre fidelitatea amantei sale. Pentru iscusita greacă însă, aceste sărutări înfocate erau numai o cursă prin care-şi înlesnea mijloacele de a amăgi mai tare şi mai bine pe acela ce voià să exploateze.
Două ore în urma acestei scene de ipocrizie şi neruşinare, Dinu Păturică complicele Duducăi, ieşeà din casa ei cu zâmbetul fericirei pe buze, căci devenise vătaf de curte al Postelnicului. Ceea ce avea acum de făcut, erà răpirea definitivă a stării făcătorului său de bine.
CAPITOLUL XII. Una la mână!
Dinu Păturică, cum se instală în postul de vătaf, pe care îl dorise atât de mult, chemă pe toate slugile curţii şi le ţinù un cuvânt prin care le făcù cunoscut că în timpul fostului mai înainte vătaf se făcuse mare risipă în curtea stăpânului său şi că el nu va suferi să se urmeze şi în timpul său, asemenea fapte: „Voi pedepsi", — ziceà el, — fără milă pe toţi aceia ce vor cuteza să înşele pe boierul, măcar cu o para". — Apoi, după aceea, numără păsările din curte, cotì buţile cu vin, luă cheile pivniţei din mâna chelarului şi pe ale cămării din mâna jupânesei, scoase pe sofragiu şi pe stolnic, sub cuvânt de mâncătorie şi puse în locul lor pe alţii aleşi de dânsul după sprânceană.
Aceste aspre măsuri ajunseră la urechea Postelnicului şi el se bucură foarte mult, căci găsise după părerea lui, un om cinstit, ca să-l scape de ruina către care mergea cu paşi repezi; nu ştia însă că acel om, în care se încredeà atât de mult, erà cel mai fin dintre toţi hoţii, şi că măsurile lui economice nu erau decât o cursă întinsă prin care voia să-l adoarmă, ca să-i poată mâncà averea mai lesne.
După ce Păturică făcu tot ce putù ca să-şi dea aer de om cinstit şi cu durere de inimă de averea stăpânului său, el se înfăţişă dinaintea lui şi îi dete socoteala de toate măsurile ce luase.
Grecul ascultă cu bucurie toate proiectele de economie ce-i înfăţişă ciocoiul; apoi exclamă cu o mulţumire învederată:
— „Bravo, Dinule!
aferim,
copilul meu! Cum îngrijeşti tu de averea mea, aşa să îngrijească Dumnezeu de tine".
Aceste binecuvântări de al căror înţeles echivoc un om cu frica lui Dumnezeu s-ar fi înspăimântat, nu făcură nici o impresiune în inima ciocoiului; el plecă capul în jos spre semn de mulţumire şi zise:
— „Stăpâne, tot ce am făcut pentru domnia-ta, nu este decât un mic semn de mulţumire pentru multele faceri de bine ce ai săvârşit asupra nevrednicului tău rob.—Alta mai am să spui Panevgheniei tale".
— „Spune, Dinule: să vedem“.
— „Domnia-ta ai moşii, vii, livezi de pomi, heleştaie şi zalhanale148)“.
— „Aşa, precum zici; am din toate acestea”.
- „Ei bine! stăpâne. Trebue să facem cercetare pe la toate aceste acareturi, căci poate să fie călcate de vecini; poate că arendaşii taie pădurile, strică livezile de pomi, lasă morile şi hanurile în neîngrijire şi, bine vezi domnia-ta, acestea aduc dărăpănarea stărei măriei tale. Trebuie dar să trimiţi un om credincios să cerceteze şi să-ţi aducă ştiinţă lămurită despre toate acestea.
— „Ai dreptate, Dinule, şi iată, îţi poruncesc ca chiar de mâine să pui în lucrare această cercetare”.
Conversaţiunea aceasta se întrerupse prin venirea Postelnicului Vlahuţi, ca să invite pe Fanariot la masa ce dădeà trimisului împărătesc in pricina haraciului.
A doua zi, pe la şeapte ore de dimineaţă, un tînăr îmbrăcat cu haine arnăuţeşti, foarte galante, şi însoţit de douăzecişicinci
idiclii,
sub comunda marelui
Satârgi-Başa al Cămărăşiei,
străbateau întinsa pădure a Vlăsiei.
Erà pe la mijlocul lui Maiu; aerul dulce al dimi-neţii, îmbălsămat de mirosul florilor sălbatice şi de acel parfum răcoros al frunzelor de curând crescute, răspândeà peste tot o suflare învitătoare; păsărelele săltând prin crengi, cântau acele mii de melodii sublime, care inspiră în inima omului şi melancolie, şi plăcere.
Pe când călătorii îşi urmau drumul în tăcere, deodată se auzì ieşind dintre desişul pădurii o voce care cântă cu multă expresiune o melodie întristătoare şi eroică.
Când cortegiul ajunse destul de aproape spre a deosebi cuvintele cântăreţului, el se opri de sine-şi, ca să poată asculta această baladă caracteristică pentru timpii de atunci:
„Frunză verde de secară,
Nu mai e dreptate ’n ţară,
De dai jalbă la domnie,
Te trezeşti la Spătărie
Şi d-acolo la Divan
De-ţi pierzi vremea câte-un an.
Frunză verde de molotru,
Dacă astăzi sunt în codru,
Cu pistol la cingătoare,
Şi cu flinta pe spinare,
De ce nu mă ’ntrebi, creştine,
Să-ţi spui focul ce-arde ’n mine?
Am avut mamă şi tată,
Casă mare 'ndestulată,
Zece vite în coşar
Şi parale 'n buzunar,
Dar Grecul afurisit
Tot ce-am avut mi-a răpit;
Părinţi, nevastă, copii;
Nu mai sunt între cei vii.
Numai mi-a rămas pe lume
Decât eu şi ce-i pe mine.
Frunză verde iasomie,
Aideţi, fraţi, la haiducie,
Să scăpăm de lighioi
De cochinţi149) şi de ciocoi".
Simţul acestor versuri şi mai cu seamă focul cu care erau cântate, făcù o urîtă impresiune în inima călătorilor, dar mai ales junele ce păreà a fi stăpânul, se gândi puţin, apoi ţintind ochii asupra lui Satârgi-Başa, îi zise:
— „Ce zici tu, Radule, despre acest cântec?... N-ar fi bine să pregătim armele"?
— „Armele!... Şi de ce?"
—„Auzi colo, de ce? Par-că,ai uitat că suntem în Vlăs a, în cuibul tuturor tâlharilor?"
— „Aşa e, cocoane Dinule, dar tot e mai bine să ne căutăm de drum şi să lăsăm pe bieţii creştini în pace să-şi verse focul ce le arde inima, că mult sunt amărîţi sărmanii?"
— „Dar dacă vor fi hoţi şi vor năvălì asupra noastră?"
— „N-aveţi grijă, cocoane Dinule; îi cunosc eu".
— „Ai zis că-i cunoşti?"
— „Da; am zis".
— „Şi de unde-i cunoşti?"
—„Când eram nefer la Spătărie, am văzut pe căpitanul lor venind la Spătarul".
— „La Spătarul?... Şi ce căutà la Spătarul un căpitan de hoţi?" — adăogă Păturică, cu aer de mirare prefăcută.
— „Venise să-şi prenoiască
huzmetul
de hoţie".
— „Dar asta nu e de crezut, Radule!“^
— „Voieşti să te încredinţezi că-i adevărat?"
— „Da, voiesc".
Satârgi-Başa scoase un flueraş de pământ dela cingătoare, şi puindu-l în gură, făcù să iasă din-tr insui câteva sunete ascuţite. Nu trecu mult şi suita călătorilor fu înconjurată de vreo câţiva flăcăi scurți de stat, vânoşi şi înarmaţi până la dinți.
—„Bine-aţi venit sănătoşi, flăcăi!“ — zise Satârgi-Başa, răsucindu-şi mustaţa cea lungă, şi zâmbind.
— „Bine v-am găsit, boieri dumneavoastră!“— răspunseră tâlharii.
— „Unde este Gheorghe?“
— „Care Gheorghe?“
— „Căpitanul vostru!“
— „A! a! Căpitanul... s-a dus cu câţiva feciori
să calce pe Mărgineanu“.
— „Pe părintele Arhimandritul?“
— „Da, boierule, pe dânsul că-i gras la ceafă“.
— „Dar bine, măi, nu-i păcat?“
— „Păcat?... Dar el se gândeşte oare la păcat când ţine şeapte, opt ţiitoare în casă şi când nenorocește pe tot anul câte douăzeci, treizeci de fete?”
— „Ce spui, măi băiete; le face el toate acestea?
—„Și mai mari decât acestea, boieri dumneavoastră; bate pe bieţii români din satele mănăstirii, le ia şi cenuşa din vatră, îi spânzură de picioare şi le dă fum ca la vulpi, apoi arătându-le gârbaciul cu douăsprezece sfârcuri de plumb, le zice: - „Scoate bani, afurisit ţăran, că-ţi crap pielea cu gârbaciul acesta“. Sărmanul ţăran răspunde: —„N-am, părințele, iartă-mă, şi Dumnezeu să-ți ierte păcatele”. „Nu ştiu eu fleacuri d-astea; aceşti bani sunt ai Sfântului munte; plătește ori te omor ca pe un dobitoc”,—
— „Bre!... Dar nelegiuit mai este!“
„Nevoie mare, cocoane. Mai deunăzi s-a sculat satul Telega şi s-a dus la dânsul cu ouşoare, cu puişori de găină, cu untişor, de! ca creştinul, ca să-l roage să le facă o bisericuţă în sat, să aibă şi ei biet, unde să-şi îngroape morţii şi să-şi boteze copiii. Ei, bine! boieri dumneavoastră, ştiţi ce le-a făcut?... După ce le-a luat plocoanele, i-a dat afară din casă cu înjurături. Bieţii săteni au băgat jalbă la Domnie, dar el e aflat şi cu marafeturile şi drăciile lui i-a pus pe toţi la închisoare, de li se prăpădesc bucatele pe câmp".
— „Ia să lăsăm astea la o parte", zise Satârgi-Başa „şi spune-mi cum vă merg treburile? V-aţi dres cu Spătăria?"
— „Mai alaltăeri am dat Spătarului douăzeci de pungi de bani150“.
Satârgi-Başa se apropie de Dinu Păturică şi-i zise încetinel:
— „Te mai îndoeşti, cocoane?"
— „Ai dreptate", răspunse Păturică, cu un aer prefăcut; „dar ascultă, măi Radule; de şi te văz că eşti bine cunoscut cu aceşti oameni, eu însă drept să-ţi spui, nu prea mă simt la siguranţă aici. Spune-le ce l-ei spune, ca să ne lase să mergem mai curând înainte".
— „N-ai nici o teamă, cocoane; ţi-am spus că am fost
nefer
la Spătărie şi n-or fi ei nebuni să se lege de oameni, când îi văd cu mine. Ei! din câte i-am scăpat eu! Ia, întreabă-i numai, să-ţi spuie: ar mai fi astăzi vreunul din ei nepus în teapă; de n-ar şti să se poarte cu oamenii stăpânirii? Mai bine decât să‘ fugim d-aici ca nişte nemernici şi să ne facem de ruşinea lumii, ia să descălecăm şi să ne facem frumos conacul de amiazi,aci, pe verdeaţă, la umbră, să punem pe flăcăii aceştia să ne gătească o masă cum se cade, căci negreşit drumul trebue să te fi secat şi pe dumneata la inimă“.
— „Bine, adăogă Păturică, asigurat acum prin cuvintele voinicului Satârgi-Başa; „dar ce să mâncăm, căci, dacă e vorba de mâncare aş mâncà şi eu bucuros“.
— „Hei! dacă e aşà, lasă-mă pe mine; o să te fac să mănânci un miel fript hoţeşte“.
— „Ba zău!... Şi ce fel frig hoţii mieii?“
— „Ce-ți pasă domniei-tale! Ia să vezi: îți făgăduiesc o friptură, care să întreacă toate
chiabapurile
151) delà masa lui Vodă“.
Zicând aceste vorbe, se întoarse către
idiclii
şi alegând pe doi mai chipeşi şi mai voinici le zise:
— „Mă, luaţi pitacul acesta, duceţi-vă cu dânsul la cel dintâi sat ce veţi întâlnì şi cereţi să vă deà cinci miei graşi, unt proaspăt, ouă şi vreo pa-tru-cinci vedre de vin, şi dacă v-o cere bani, spuneți-le că toate acestea sunt pentru gătirea conacului isprăvnicesc; dacă nu v-o crede, arătaţi-le pitacul; iar dacă şi după aceea se vor împotrivi, muiaţi-le spinarea cu muchiile iataganelor152)“.
— „Foarte bine, stăpâne“.
Idiclii plecară şi Satârgi-Başa întorcându-se către hoţi, le zise:
— „Băieţi! Cuconu Dinu Păturică, omul Marelui Postelnic Andronache Tuzluc, voieşte să ospăteze la voi. Cu ce puteți să ne slujiţi?“
— „Deocamdată n-avem nimic, dar aşteptăm să ne sosească acum dela Ploeşti, de toate“.
— „Ei, dacă e aşà, până atunci, odihniţi-vă şi voi pe la colnicele voastre".
Hoţii înaintară în pădure, iar Dinu şi comandantul idicliilor aşternură un covor de Ţarigrad sub un păr sălbatic, şi aprinzându-şi ciubucele, se trântiră la umbră, ca să se odihnească.
Nu trecu mult timp şi idiclii sosiră încărcaţi cu provizii de ajuns pentru un regiment de soldaţi.
Hoţii ieşiră din pădure, junghiară într-o clipă toţii mieii, le scoaseră pântecele şi cosându-i iar la loc cu pielea pe dânşii, intrară în pădure şi răscolind cu nişte pari un jăratec compus din curpeni din viţă sălbatecă, în care inchisiţia ar fi putut să arză o sută de eretici, îngropară într-însul pe toţi mieii.
Dinu, neînţelegând nimic din acest mod nou de a face fripturi, privea cu uimire pe aceşti bucătari improvizaţi, cari, prin figurile lor posomorîte şi prin mişcările ce făceau, semănau întocmai cu demonii iadului, cari torturează sufletele condamnaţilor.
In timpul acesta, o altă grupă de tâlhari întindea pe iarba verde o masă de pânză; alţii făceau mămăligă; câţiva coceau ouă şi curăţau cepe şi usturoi verde, pe care le aşezau pe la locurile unde aveau să şează oaspeţii.
Pe când toată ceata tâlharilor se ocupà cu pregătirea acestui ospăţ original, se auzì un ipocnet ca al unei bombe ce iese dintr-un tun. Păturică făcu o mişcare repede şi convulsivă iar şeful tâlharilor, acel om cu care conversase mai 'nainte, văzându-l speriat îi zise zâmbind:
— „Ce, cocoane, te-ai speriat?“.
— „Ba nu, dar... ia spune-mi de unde vine acest sunet?“
— „Acest sunet va să zică, cocoane, c-a venit timpul să vă puneţi la masă“.
— „Nu înţeleg nimic“.
— „Priveşte!“ — îi zise, arătându-i doi tâlhari ce scosese un miel din mormântul de flacări şi îl udau cu un fel de salţă153) compusă din vin amestecat cu usturoi pisat şi cu sare. — „Pocnetul care te-a speriat venea dela acest miel“.
— „Şi de ce a pocnit mielul, frăţioare?“
— „Fiindcă s-a fript de ajuns“. ^
— „Dar ce mai fac acei doi voinici, cu dânsul?
— „Il stropesc cu vin şi-l înfăşură în pânză, ca să nu iasă mirosul cel frumos“.
Conversaţiunea lor fu întreruptă de alte pocnete, ce urmară unul după altul. Tâlharul aruncă un ochi cercetător împrejurul său apoi strigă:
— „Gata, băeţi?"
— „Gata, căpitane“.
— „Poftiţi la masă, boieri!“ — zise căpitanul lui Păturică şi lui Satârgi-Başa“.
Ei făcură un semn de primire şi înaintară către masă.
Căpitanul chemă pe ajutorul său şi-i şoptì câteva cuvinte, iar după aceea se puse la masă şi după ce rupse mielul cu mâinile în mici bucăţi şi puse plosca pe masă, el zise:
— „Ospătaţi, boieri dumneavoastră, şi iertaţi-ne dacă n-am putut să vă slujim mai bine“.
Oaspeţii tâlharului puseră mâna pe câte o bucată de miel şi începură a mâncà cu o poftă nedescriptibilă, adăogând din timp în timp câte o căpăţână de ceapă sau de usturoi verde, şi bând vrn de Cernăteşti.
— „Ei, boieri, cuim vi se pare friptura noastră?” întrebă tâlharul.
— „De minune, căpitane; dar ia spune-mi cum se numeşte felul acesta de friptură?“
— „Miel năbuşit, boieri dumneavoastră; miel fript hoţeşte“.
— „Să trăiască întru mulţi ani născocitorul mielului năbuşit!“ răspunseră deodată Păturică şi Satârgi-Başa, cu gurile pline de delicioasa friptură.
După felul acesta de bucate, se puse pe masă unt proaspăt cu mămăligă şi ouă coapte. Oaspeţii noştri mâncară şi dintr-acestea cu mare poftă apoi se sculară dela masă şi după ce mulţumiră căpitanului, încălecară şi-şi urmară drumul înnainte.
Moşia Răsucită, punctul principal al călătoriei lui Păturică, erà trei poştii departe de Bucureşti, şi el nu făcuse nici drumul jumătate; temându-se dar ca să nu-l apuce noaptea în pădure, grăbi mult călătoria şi ajunse în sat pe la asfinţitul soarelui.
Pe dată ce se aşeză în casele boiereşti, trimise pe isprăvnicei să cheme satul, ca să cerceteze despre asupririle ce cearcă din partea arendaşului.
A doua zi, pe la revărsatul zorilor, curtea caselor boiereşti erà plină de săteni de toată vârsta; unii ţineau în mână pui de găină, alţii câte o strachină cu ouă sau câte o oală cu unt. Toţi aceştia veniseră să reclame în contra arendaşului şi nu aşteptau decât scularea lui Păturică.
Nu trecù mult timp, şi ciocoiul se arătă mulţimii îmbrăcat în haine arnăuţeşti muiate în fir şi cu un aer măreţ. El se aşeză pe un scaun, cerù cafea şi ciubuc, iar după ce-şi făcù
tabietul,
aruncă o privire severă şi observatoare asupra ţăranilor, apoi zise cu un accent plin de îngâmfare: — „Creştini buni, Măria sa, Postelnicul Andronache Tuzluc, stăpânul nostru al tuturor, m-a trimis acì, ca să ascult plângerile voastre şi să vă dau dreptate, de veţi aveà; spuneţi dar toate păsurile voastre fără cea mai mică temere. Iată că vă ascult“.
Ţăranii deferă mai întâi plocoanele în mânq idicliilor; apoi, după ce se scărpinară în cap şi frământară căciulile în mâini câtva timp, începură a se jeluì care de care mai mult, şi toți de o dată în chipul următor:
„Să trăieşti conaşule! bine că te-a adus Dumnezeu, la noi, să vezi şi să crezi urgia în care am căzut; ne-a sărăcit, cocoane, hoţul de grec; ne-a lăsat în sapă de lemn. — „Mie mi-a luat boii şi vaca, sărac de maica mea! pentru un iuzluc154) de şeaptezeci de parale“. — „Pe mine m-a împrumutat cu două baniţe de mălai, şi sunt trei ani de când tot i le plătesc, păcătosul de mine, şi când gândeam că am scăpat de dânsul, m-am pomenit că-mi dejugă boii dela plug şi mi-i vinde de m-a lăsat sărac lipit“. — „Mie mi-a necinstit fata cu sila, bătând-o până şi-a ieşit din minţi“. — „Pe mine m-a înjugat la carul cu lemne, ca p-o vită, cuconaşule“.
„Pe mine m-a spânzurat cu capul în jos, şi mi-a dat fum de ardei, şi nu m-a lăsat până nu i-am dat răvaş că-i sunt dator treizeci de lei“. — „Mare năpaste a căzut pe capul nostru, cuconaşule!... strigară mai mulţi deodată, — „o să ne ducem în lume, căci Dumnezeu a luat dreptatea de pe pământ; arendaşul ne jefueşte, zapciul ne jupoaie de piei, gazda de judeţ și ispravnicii ne ung cu miere şi ne leagă de copaci, de ne mănâncă muştele şi ţânţarii!...
— „Dar bine, buni creştini! de ce n-ați venit să-mi spuneţi mie toate acestea?“ — răspunse Dinu, cu aer de compătimire.
— „N-am îndrăznit, cuconaşule. Odată-n viața noastră am băgat jalbă la Măria Sa şi în loc să ne facă dreptate, ne-am pomenit cu o ceată de arnăuţi, cari ne-au rupt oasele. Nu ştim ce o să ne facem; o să trecem în ţara turcească; încailea să ne omoare păgânii, decât creştinii, cari se închină tot la o cruce cu noi“.
In această mulţime de jăluitori erau vreo patru ţărani, cari se băteau cu pumnii în piept, îşi smulgeau părul din cap şi sărutau fruntea imineilor lui Păturică. Aceşti jăluitori exageraţi aveau nişte fizionomii de adevăraţi hoţomani. Dinu îi observă şi tăcù; iar după ce concediă gloata de săteni, cu făgăduieli mincinoase, făcù un semn isprăvnicelului.
Isprăvnicelul se apropiè de dânsul, ţinând căciula în mâini.
— „Să-mi aduci mai pe urmă p-acei patru jeluitori, cari se văitau mai tare, auzitu-m-ai?“
— „Am auzit, cocoane“.
— „Du-te acum de chiamă pe arendaş“.
— „Să trăieşti, cocoane; este dus la târg“.
— „Şi când vine îndărăt?“
— „Pe la chindiil55), cocoane“.
— „Bine“.
Câteva ore în urma scenelor de mai sus, Păturică şedeà pe sofa cu picioarele încrucişate ca un osmanliu, şi fumà dintr-un ciubuc, dulcea şi parfumata plantă arabică numită
gebel
156), având dinaintea sa pe cei patru ţărani jeluitori.
După ce lăsă să iasă din pieptul său un nor gros de fum, ce se înălţă către tavanul camerii, formând o mulţime de grupe bizare, el privi cu atenţiune pe ţărani, şi le zise:
— „Ei bine, băieţi, acum suntem singuri. Dumnezeu stă de faţă; ia spuneţi-mi, de când a venit acest arendaş pe moşie, cum merg pădurile, hanul, morile, cârciumile? Sunt în stare bună sau nu?“
— „S-a făcut mare firoseală157), cocoane; pădurea cea mare cu copacii ca butea de groşi, a vândut-o şi a ars-o la facere de rachiu; iar acum a rămas numai o opritură în care nu găseşti decât pari şi nuiele. Hanul s-a dărâmat de tot, şi plouă într-însul; cârciumile, asemenea. Din heleşteu scoate pe fiecare săptămână câte un car de peşte şi-l trimite la târg, la Ploieşti“.
— „Sunt adevărate toate acestea?“
— „Uite, cocoane, cum te văd şi cum mă vezi“.
Ciocoiul chemă un idicliu şi porunci să-i gătească calul; apoi încălecând, luă cu sine pe ţărani, împreună cu isprăvnicelul şi doi slujitori, şi plecă să facă cercetare. Se duse mai întâi la han şi-l găsi în proastă stare, vizită cârciumile şi morile şi le găsi tot asemenea; apoi intră în pădure şi găsind-o în adevăr cu totul stricată, se întoarse acasă şi făcu foaie de ispaşel58) iscălită de preoţi şi fruntaşii satului.
Pe când se petreceau acestea în casa boerească, arendaşul se întorsese dela târg şi se informase despre aspra cercetare făcută în lipsă-i; el erà coprins de frică, căci toate abuzurile despre care vorbirăm erau în adevăr săvârşite de dânsul.
Aşteptă dar până ce rămase Păturică singur; apoi intră în odaie, şi printr-un compliment demn de un paşă cu trei
tuiuri
159), felicită pe ciocoi de bună venire.
Ciocoiul îl primi cu un aer foarte sever şi fără să-l poftească să şează sau să-i răspundă la compliment, îi zise:
— „Bune sunt astea, Kir Cristodore? (acesta erà numele arendaşului). Astfel îţi păzeşti domnia-ta legăturile zapisului de arenduire?“
— „Da ce am greşit, coane Dinule, de te-ai supărat pe mine?“
— „Mă mai întrebi încă, ce ai greşit? Priveşte“.
Arendaşul citì foile de ispaşă1 şi se înspăimântă de mărimea sumelor ce vàzù într-însele.
Ciocoiul, observând îngrozirea ce pricinuise arendaşului, îi zise mai liniştit:
— „Eu n-am ce să-ţi fac, trebuie în douăzecişi-patru de ciasuri să-mi răspunzi suma cuprinsă în ispaşe, căci am' poruncă să-ţi puiu
bumbaşir
160), două ortale161) de slujitori. Rămâne la domnia-ta, să-ţi alegi din două una: or să plăteşti de bunăvoie, sau prin silă“.
— „Dar bine, cocoane Dinule, mă laşi sărac pe drumuri“.
— „Nu voiu să ştiu nimic despre aceasta. Plăteşte banii cu binele sau fac pitac la isprăvnicie şi-ţi pui în spinare o sută de slujitori... înţelegi româneşte?“
Grecul plecă capul în jos, şi după ce se gândi câtva timp, zise:
— „Să facem cum e bine, cucoane, că e păcat de Dumnezeu să mă dai pe mâna zabetului“.
— „Dinu, care voià să ajungă la această concluwiune, privì pe grec cu un fel de mirare, apoi îi mai zise:
— „Fie cum zici. Ispaşa se ridică la o sută de pungi de bani. Cât dai dintr-această sumă?“
— „Douăzeci de pungi, cocoane“.
— „Este puţin, foarte puţin. Nu primesc“.
— „Fie treizeci, să nu mai fie vorbă“.
— „Mai jos de cincizeci nu primesc nici o lăscaie. Te mulţumeşti, or fac pitacul?“
— „Haide, fie!” — răspunse grecul, scoţând din sân o pungă verde, lungă de doi coţi, şi desnodând-o cu acea întristare ce simt amanţii, când se despart de iubitele lor. Numără cele cincizeci pungi de bani în
mahmudele, dodecari, funduci
şi
rubiele;
apoi, după ce salută pe ciocoi, ieşì din casă oftând şi jurându-se pe toţi sfinţii, că va scoate acei bani îndoiţi din pielea bieţilor săteni.
A doua zi Păturică plecă din moşia Răsucită la celelalte moşii ale stăpânului său şi după ce făcù pe la toate-câte o cercetare de felul celei descrise mai sus, se întoarse la Bucureşti cu două sute pungi de bani, pe care le puse deocamdată pe fundul sipetului, zicându-şi în sine cu o nespusă bucurie:
„Doamne-ajută!... Una la mână“.
CAPITOLUL XIII. Ce dai să te fac ispravnic?
Vestea despre influenţa ce din zi în zi dobândeà Postelnicul Andronache la curtea lui Caragea, se răspândise atât de mult încât mai toţi cei ce voiau să dobândească vreo funcţiune publică, nemeritată, sau vreun alt favor delà Domnie, se îndreptau către casa a tot putintelui fanariot şi prin dare de bani îşi împlineau dorinţa.
Cată să spunem, că în timpii aceia, ca în toţi timpii, jafurile şi mâncătoriile nu se făceau aşà, d-adreptul. Dela Domn' până la zapciu, toţi, pe atunci furau cu mijloace delicate şi cu o iscusinţăatât de mare, încât hoţul îşi asigurà inviolabilitatea şi nu se expuneà la umilire.
Ca să ajungă aci, toţi slujbaşii mari şi mici. îşi aveau prepelicarii lor, cari căutau vânatul şi-l aduceau înaintea vânătorului ca să-l jumulească.
Postelnicul Andronache, care făceà totul pentru interes, nu crezu de cuviinţă a lăsà o asemenea frumoasă ocaziune fără a se folosì de dânsa; el, dar, iniţia pe Păturică,în acest nou fel de hoţie şi din acea zi nimeni nu mai dobândì favorurile curţii, decât prin mijlocirea Postelnicului, sau mai bine, printr-a lui Păturică, care câştigà dela fiecare treabă împlinită de două ori mai mult decât stăpânul său.
Intr-o zi se prezintă dinaintea lui un funcţionar scos de mult timp din slujbă. După ce acest din urmă îi făcù o mulţime de complimente, ciocoiul îi zise să şează şi porunci să-i deà dulceaţă şi cafeal62).
Cât ţinù acest tratament oriental, Dinu se ocupà cu mustăţile sale cele negre, pe cari le răsuceà şi le netezeà cu multă graţie; iar după ce venì cafegiul şi luă
feligeanul
din mâna funcţionarului, Dinu zise cu o delicateţă prefăcută:
— „Ce întâmplare fericită te aduce la mine, arhon Medelnicer?”163)
— „Nevoia, cocoane Dinule, şi nimic mai mult".
— „Nevoia? Domnia-ta să ai nevoie de un om ca mine? Mi-se pare curios!...”
— „Nicidecum, cocoane Dinule. Omul nu ştie de azi până mâine şi de multe ori vine vremea de ai trebuinţă chiar şi de un ţigan. Astfel vine vorba, dar te rog să nu fie cu supărare".
—„Ferească Dumnezeu,
bei-mu
164),—zise Dinu silindu-se a ascunde reaua impresiune ce-i făcuse muşcatoarea sentinţă a funcţionarului.
— „Vrei dar să afli nevoia care m-a adus în casa domniei-tale?”
— „Da, și a te slujì cu ce-mi va stà prin putință”.
— „Ascultă-mă, dar”.
— „Gata la poruncă,
bei-mu".
— „ Părinții mei au fost boieri mari din Craiova, ba încă moşul meu a fost Caimacam165) în acel oraş mult timp; tatăl meu, fiind om cu frica lui Dumnezeu și cu milă de țară, văzând nelegiuirile și despoierile ce făceau Domnii Greci, s-a tras la moșie și trăià acolo o viață liniștită; dar, ori că mișeii de Greci l-au bănuit de
răsvrătitor,
sau că așa a fost scris, știu numai că ne-am pomenit într-o zi cu două sute de Pazvantlâi166)că-l înconjoară de toate părţile, iar câţiva se suiră la tată-meu, ca să-l omoare. Bietul bătrân, Dumnezeu să-l ierte! simțind gândul năvălitorilor, a înarmat toate slugile și s-a gătit de împotrivire.
Pazvantlâii,
văzând această pregătire, s-au înfuriat și mai mult și au năvălit asupra tatălui meu. Lupta a ținut până la prânz; muți din păgâni au căzut, dar în cele din urmă, prin numărul lor cel mare, au omorît pe toți oamenii noștri, împreună cu tatăl meu”.
— „Și ce s-a mai întâmplat după aceasta?” — adaugă Păturică, — căscând de urât.
— „Să vedeţi, cocoane Dinule. După moartea tatălui meu, am fugit la Brașov, împreună cu mama și surorile mele, ca să scăpăm de sabia oa- menilor lui
Pazvantoglu,
şi ne-am întors înapoi tocmai după ce s-a liniştit ţara.
— „Bine c-aţi putut să vă scăpaţi viaţa”, adaose Păturică dormitând.
— „Ne-am scăpat-o, ce e drept, dar ne-am ales numai cu atât, căci la întoarcerea noastră am găsit casele arse, ţiganii fugiţi peste Dunăre şi viile părăginite. O singură moşioară ne mai rămăsese, şi am dat-o soră-mi zestre, ca să nu îmbătrânească la uşa casei părinteşti”.
— „Bravo,
bei-mu;
mă bucur că eşti plin de
ilichi
167)”.
— „O fi precum zici, dar dând moşioara, am rămas sărac lipit”.
— „Şi cu ce te
chiverniseşti
acum?”
— „Cu slujba”.
— „La ce
calem
slujeşti?”
— „Am slujit la
Hătmănie
şi m-a scos, fiindcă am dat pe pârlitură168) o mulţime de hoţi ce se încuibaseră în acea diregătorie”.
— „Dar bine, bei-mu, de ce nu-ţi căutai treaba? Ce, Domnia-ta o să îndreptezi lumea?”.
— „Aşa este; ai dreptate, şi eu zic ca domnia-ta; dar când văd pe fanarioţi despoind pe văduve şi pe săraci, îmi vin furii de nebunie, strig ca un ieşit din minţi şi fac tot ce pot ca să dau pe faţă tâlhăriile lor".
— „Rău, foarte rău. Domnia-ta nu înţelegi nici vremea, nici oamenii cu cari trăieşti”.
— „Ce voieşti să zici printr-aceasta? Tălmăceşte-mi
— „Voiesc să zic că într-o ţară ca a noastră, tot ce putem face mai bine, este să plecăm capul înaintea mai marilor noştri, ca să dobândim
chiverniseală
şi să strângem stare cu orice preţ”.
— „Cu orice preţ?”
— „Da,
bei-mu".
— „Cu alte cuvinte: să furăm, să jefuim?”
— „Şi de ce nu?”
— „Da bine, ce faci mustrării de cuget?“
— „Această slăbiciune să o lăsăm pe seama femeilor cu istericale; iar noi, bărbaţii, să facem ce face toată lumea. He, he!
arhon
Medelnicer, cunoşti bine cum stau lucrurile în ziua de astăzi; ai bani, eşti tare şi mare; eşti sărac, nu te bagă nimeni în seamă. Dar să lăsăm la o parte aceste nimicuri. Ia spune-mi cu ce pot să te slujesc?”
— „Venisem să te rog ca să pui o vorbă pentru mine la Postelnicul Andronache, ca să mă facă ispravnic la vreun judeţ. Să-i spui că neamul tneu a slujit ţării dela descălicătoare, că am şi eu ceva cunoştinţe de slujbă, că mă voi sili a nu nemulţumì lumea pe unde voiu fi, ci din potrivă a aduce laude şi binecuvântări Domniei-Sale şi Măriei-sale lui Vodă... Aide-de, fă-mi această facere de bine şi nu te voiu uità până la moarte”.
Dinu ascultă aceste vorbe din urmă cu mare răceală şi încredinţat că postulantul nu cunoaşte limbagiul diplomaţiei ciocoieşti, îi zise:
— „Arhon Medelnicere, toate câte mi-ai spus, sunt drepte şi frumoase, dar nu se caută în ziua de astăzi. Ia spune-mi mai bine, ce dai să te fac ispravnic?”
— „Ce-ai zis?... Mai zi încă odată, că n-am auzit”.
— „Am zis că isprăvniciile se dau cu
ruşfet169),
ai înţeles, ori ba?”
— „Dacă este aşa, ţine-ţi isprăvnicia pentru altul, căci eu nu mă voiu înjosì niciodată să cumpăr slujbă cu bani, dela o leşinătură de ciocoi ca tine!
Şi postulantul indignat, ieşi din casă fără să salute măcar pe Păturică.
Acesta în loc să se supere de o asemenea insultă, zâmbi şi zise în sine:
— „Iată un nebun precum n-am mai văzut încă”.
Un moment după aceia, intră o a doua persoană, care după ce făcù ciocoiului un compliment demn de un
seraschier
l70), îi zise de-adreptul:
— „Cucoane Dinule, am auzit că s-a
mazilit
ispravnicul de Teleorman şi viu să cer ajutorul Domniei-tale, ca să iau acest
mansup171).
— „Aşa este,
bei-mu,
dar de! să mai vedem. Vremile sunt grele, isprăvniciile nu se dau la fiecine” — răspunse Păturică cu voce îngânată.
Noul venit, înţelegând pricina care făceà pe ciocoiu să răspunză prin cuvinte evasive, reluă vorba:
— „Da, da, nene Dinule, te rog să-mi faci această trebşoară, căci om sunt şi eu; mână pe mână spală şi amândouă obrazul. Inţelegi domnia-ta”.
— „Vezi, aşa-mi vine la socoteală”.
— „Dar de vreme ce ne-am înţeles, să vorbim ca nişte prieteni adevăraţi. Ia spune-mi ce o să-mi ceri pentru acest
mansup?"
— „Cât despre mine,
bei-mu,
nu ti-aş cere nimic; dar ce facem Postelnicului? El nu este în stare să facă cel mai mic lucru fără interes, şi încă interes, nu glumă!“
La aceste din urmă fraze, trăsurile feței candidatului de isprăvnicie luară un aspect posac. Se scărpină puţin în cap cu un aer meditativ, apoi
zise:
— „Să tăiem preţul“.
— „Bine! Să-mi dai 2500 de rubiele“.
— „Nu e prea mult?“
— „Nicidecum, bei-mu. Judeţul Teleorman este unul dm cele mai bogate: are zece plăşi, peste cincisprezece locuitori, tot unu şi unu, şi schelă la Dunăre. Domnia-ta poţi să scoţi aceşti bani in două săptămâni, numai din plocoane. Ce spui domnia-ta!... Acest judeţ este un
capan172)
împărătesc nesecat”.
— „Așà este, dar uite, nu sunt învăţat să fur, mi-e milă să despoi pe săraci!”
— „Astea sunt slăbiciuni cari pier ca visele, îndată ce te vei sui pe scaunul isprăvniciei".
— „Aşa dar, nu se poate mai jos?”
— „Nici o para, bei-mu. Vremile sunt grele, s-aude de Domnie nouă şi noi trebuie să ne folosim acum, când ne umblă moara“.
— „Fie dar precum zici. Porunceşte să-mi aduca hârtie şi călimări“.
Ciocoiul bătu de trei ori din palme şi toate se adusera intr-o clipă; postulantul scrise biletul următor:
„Arhon Baron!
„Vei da în ordinea mea, două mii cinci sute rubiele aducătorului acestui răvaş şi le vei trece in socoteala mea”.
„Ciolănescu
După ce usca scrierea prin puţin nisip pus peste dânsa, el strânse biletul în două şi-l dete în mana lui Dinu; acesta îl citi, făcu o temenea sau compliment otoman, şi sculându-se în picioare, se îndreptă către o masă. Deschise un mic sipet de lemn de chiparos şi scoase dintr-în-sul pitacul de orânduire, învestit cu subscrierea şi sigiliul domnesc; apoi, după ce trecu într-însul numele noului ispravnic i-l dete în mână zicându-i: — „Slujbă pentru slujbă! Primeşte, boierule, pitacul de orânduire, du-te de sărută mâna Măriei-Sale lui Vodă şi te aşează sănătos pe scaunul isprăvniciei de Teleorman".
CAPITOLUL XIV.Ţin-te bine, arhon Postelnice!
Credem că lectorii noştri n-au uitat secreta întrevorbire dintre Principele George Caragea şi Banul C., pe care am povestit-o pe la începutul acestei scrieri. Principele fanariot, deşì iritat foarte mult prin refuzul Banului de a da pe fie-sa de soţie favoritului său, nu putu cu toate acestea, să nu admire simţământul de onoare şi marele curagiu cu care bătrânul boier apărà onoarea fiicei sale şi pe a naţiunii române.
El încă stà nehotărît şi se gândeà ce sfârşit să dea acestei pricini, când logofătul său de taină (secretarul), intrând în camera lui şi salutându-l până jos, după obicei, îi dete în mână o scrisoare şi se retrase.
Caragea aruncă o căutătură pătrunzătoare asupra adresei depe scrisoare şi prevăzând din instinct că o să cuprindă vreo veste întristătoare, o deschise cu mare grabă şi citì cele următoare:
„Padişahul şi Regealurile173) au luat ştire că jefueşti ţara şi surghiuneşti pe cei mai de frunte „boieri; sileşte-te cât vei puteà a te drege cu „Impărăţia, căci într-alt chip va fi rău de Mă„ria-ta. Atât, nu zic mai mult“.
„A Măriei tale supusă slugă,
„Ahmet Kelalaili Tefterdar
174)”
— „Atât, nu zic mai mult!... Și ce va fi voind oare să înțeleagă Ahmet printr' aceste vorbe laconice și neînţelese? Oare Vizirul şi Kapugi-Başa vor fi găsit pre vreunul care dă mai mult pentru domnia acestei țări? - Dar bine, eu le trimit pe tot anul
peşcheşuri
(daruri) de câte cincizeci mii pungi de bani: capanul împărătesc geme de berbecii, untul, mierea şi grâul Valahiei; dorinţele
Sultanei-Valide
şi ale lui
Câzlar Agasi,
fost-au ele vreodată neîmplinite? Ţara întreagă geme sub biciul și caznele oamenilor domneşti, cari despoaie norodul până la piele numai ca să satur lăcomia Seraiului... Şi cu toate acestea, ei tot nu sunt mulțumiți. O! de trei ori afurisiți Agareni175)! O! neam nelegiuit!...Cum faceți voi din oamenii cei mai cinstiți, unelte nerușinate ale tiraniei voastre și când nu mai aveți trebuință de dânșii îi aruncați în gunoi ca pe niște vase netrebnice. Voiți să mă
mazâliţi,
ca să puneți în locul meu pe vreunul dintre
Șuți
sau
Calimachi?
Voiți poate să mă otrăviți, sau să mă sugrumați?...Dar vpoi nu mă cunoașteți bine! Eu nu sunt ambițios ca Mavrogheni, nici fermecat ca Hangerliu. Capul lui Caragea nu va fi pus în țeapă dinaintea Inaltei Porți!...”
Iată starea morală în care pusese pe Caragea citirea fatalei scrisori a lui Ahmet Kelalaili. El se plimbà prin sala spaţioasă a secretăriei, fră-mântat de gânduri negre; câte odată se opreà în loc şi încruntând stufoasele lui sprâncene, strângeà pumnii cu convulsiune şi făceà gesturi ameninţătoare.
In aceste momente intră şi Postelnicul Ăndronache Tuzluc, ca să afle cele petrecute între Caragea şi Banul C. Pe timpul acesta, Caragea se întorceà către uşă. Postelnicul înaintă către dânsul făcând neîncetat complimente până la pământ, dar când voì să sărute mâna Principelui, el se trase înapoi cu groază, întocmai ca vânătorul când i se arată înainte fără veste o fiară sălbatică, şi, devenind palid de mânie, zise:
— „Ce vrei cu mine? spune în grabă“.
— „Venisem, Măria-ta, să... să...“
— „Spune în grabă, auzi tu?“
— „Venisem, Măria-ta, să aflu ce ai făcut în pricina despre care te-am rugat cu umilinţă în zilele trecute“.
— „Desluşeşte-te mai bine, că nu-mi aduc aminte“.
— „Te rugasem, prea milostive Doamne, să ceri dela Banul C., pe fie-sa Maria pentru mine“.
— „A! bine zici! am chemat pe bătrânul boier şi i-am
provalisit
176)“.
— „Şi ce ţi-a răspuns, Măria-ta?“ — întrebă Postelnicul cu o bucurie văzută.
— „Mi-a răspuns că mai bine îşi omoară copila cu mâinile sale, decât s-o dea după unul ca tine“.
— „Dar bine, Măria-ta, ce cusur am eu?“
— „Mi-a spus că eşti hoţ, răpitor, mârşav, linguşitor şi în toate necinstit“.
— „Și Măria-ta ai crezut toate aceste
catigorii
?"177).
— „0 parte din mişeliile tale le cunosc prin mine însumi; cât pentru ceea ce mai rămâne, nu am nici o îndoială, căci te cunosc ce poamă eşti“.
— „Nu crede, milostive Doamne. Aceste pâri vin dela vrăjmaşii mei, cari mă pizmuiesc pentru
hatârul
şi trecerea ce am la Măria-ta”. — Apoi terminând aceste vorbe, se încercă să sărute pulpana anteriului Domnitorului, dar Caragea se retrase cu indignaţiune, şi luând un aer ameninţător, îi zise:
— „Indărăt, mişelule! Nu te atinge de mine, că-ţi zdrobesc capul“.
— „Iartă-mă, Măria-ta, că nu sunt vinovat".
— „Nu, nemernicule. Voiu da poruncă lui Vel-Vistier să cerceteze prin oameni domneşti toate mâncătoriile tale şi de vor fi adevărate, o să te țintuiesc în poarta curţii domneşti, ca vă dau pildă şi la alţi mâncători ca tine“.
— „Să nu faci acest păcat, Măria ta“, — adaose fanariotul, căzând în genunchi şi atingând parchetul cu fruntea.
— „Un singur mijloc de scăpare îți mai rămâne, zise Caragea mai liniştit“.
— „Care este acel mijloc, Măria-ta?”
— „Să te duci la Banul şi să-ţi ceri iertăciune“.
— „Şi pentru ce să-mi cer 'iertăciune, Măria-ta?“
— „Pentrucă ai avut neruşinarea de a cere pe fie-sa în căsătorie“.
— „Dar bine, suferi Măria ta ca un
Romeu
din
ekpaiaoa
178) Măriei tale, să se înjosească înaintea unui cap-gros de
Valach?"
— „Imi am eu socotelile mele. Ieşi afară şi nu uità că, dacă până mâine nu-mi vei înfăţişà scrisoarea Banului de iertare, mă voiu ţine de cuvânt: te voiu ţintuì în poartă".
Postelnicul ieşì repede şi se duse acasă la dânsul foarte turburat de reaua primire ce avusese la curte; aceea ce nu puteà el să înţeleagă, erà schimbarea cea mare ce văzuse în Caragea. „Cum — zicea el în sine, — acest mândru şi trufaş Caragea, care urăşte atât de mult pe Români, şi-şi bate joc de dânşii de câte ori voeşte, cum se poate ca el să mă supuie la această nemaiauzită înjosire? Eu, Postelnicul Andronache Tuzluc, să-mi cer iertăciune dela un
Valach?
Dar ce o să zică
capioldaşii
(amicii) mei, când vor aflà? Ei o să-şi bată joc de mine, n-o să mă bage în seamă!... Aşà este, în adevăr; dar iarăşi, de nu voi împlini voința lui Caragea, voiu fi depărtat din
huzmet,
şi atunci o să fie şi mai rău, căci nefiind la putere, lumea o să râdă de mine cu mai multă îndrăzneală“.
Această din urmă ideie decise pe fanariot şi, ca să iasă mai curând din încurcătura în care îl băgase ambiţiunea de a deveni ginere al Banului C., porunci să-i pună armăsarii la butcă şi se duse de-a dreptul la Banul.
Când trăsura Postelnicului intră în curtea Banului, era pe la şease ore după amiazi. Slugile bătrânului boier şedeau pe treptele scării şi îşi petreceau timpul vorbind şi râzând; iar Banul îmbrăcat în anteriu de
sevai
179) subţire, cu o
li-badea
l80) de pichet alb pe de-asupra şi cu
cauc
cu cearşaf alb, şedeà în pridvorul (balconul) casei, pe un colţ al unui pat lung, şi citeà pe
Tetravanghel
181). Văzând butca fanariotului intrând în curte, el lăsă cartea din mâini şi se puse în stare de a primi după cuviinţă pe favoritul lui Caragea.
După ce fanariotul făcù Banului câteva complimente linguşitoare, şezù pe marginea patului, şi căutând un mijloc mai natural de a începe conversaţia, el zise:
— „Arhon Bane, te vei mirà poate când vei aflà scopul venirii mele la domnia-ta”.
— „Spune-mi, boierule; să vedem”.
— „Ştii că în zilele trecute ţi-am cerut pe coconiţa Marghioala de soţie”.
— „Şi eu ţi-am zis că nu ţi-o dau fără voia ei”.
— „Ei bine! Arhon Bane, ai întrebat-o? Ce zice? Mă primeşte de soţ sau nu?”
— „Să-ţi spui curat; nici că vrea să auză de numele domniei tale”.
— „Atât mai bine, căci Măria sa mi-a poruncit să iau pe o nepoată a lui Calimach-Vodă din Iaşi”.
— „Să-ţi ajute Dumnezeu boierule!”
— „Aşa este, Arhon Bane; dar este ceva care se împotriveşte la această fericită căsătorie, şi numai domnia ta poţi să ridici această piedică.
— „Spune-mi, şi voiu vedea”.
— „Măria sa Vodă ştie că am cerut pe cocoana Marghioliţa de soţie şi fiindcă bănuieşte că poate să mijlocească vreo încurcătură de dragoste între mine şi domnia ei, voieşte să aibă din partea domniei-tale o scrisoare prin care să arăţi că am venit în adevăr la domnia-ta şi ne-am
agriechisit182)
în treaba aceasta”.
Banul, fiind om cu minte foarte ascuţită, pătrunse numai într-o clipă şiretlicul fanariotului; dar voind să se încredinţeze şi mai bine, îi răspunse:
— „Arhon Postelnice, cu mare părere de rău şi cu zdrobire de inimă, îţi fac cunoscut că nu pot să-ţi dau hârtia ce-mi ceri”.
— „De ce, boierule?”
— „Pentrucă mă tem de vre-o întâmplare neplăcută, şi de!... eu sunt om bătrân".
— „Dar această scrisoare îmi trebuieşte; fără dânsa îmi pierz norocirea”.
— „Mă mir, Arhon Postelnice, cum domnia-ta, care eşti mâna cea dreaptă a Măriei sale, să te plângi de nenorociri”.
Fanariotul văzând că vicleşugurile sale n-au trecere înaintea bătrânului, căzù în genunchi şi mărturisi tot ce se întâmplase între dânsul şi Caragea.
Bătrânul, neputând să sufere laşitatea şi poltronăria grecului, îi zise să se ridice în sus; dar simţind totdeodată mulţumire a înfruntà neruşinarea acelui venetic, şi a-l pedepsi chiar cu armele lui, el luă condei şi hârtie şi scrise lui Caragea aceste cuvinte:
„Măria ta!
„Postelnicul Andronache Tuzluc a venit la mine şi mi-a făcut rugăciune în genunchi, ca să-l iert pentru necinstea ce mi-a făcut, cerând pe fie-mea de soţie; l-am iertat, Măria ta, şi Dumnezeu să-i dea bine.
A Măriei tale prea plecată slugă,
Banul C...”.
După ce Banul strânse scrisoarea şi o pecetlui, o dete fanariotului, zicându-i:
— „Ţine, boierule; dă această scrisoare Măriei sale lui Vodă, şi fii sănătos”.
A doua zi, după cântarea
meterhanalelor,
Postelnicul sui scara caselor domneşti plin de speranţă că a scăpat de primejdia ce-l ameninţà. Dete scrisoarea stăpânului său, şi prin
regealâcul
183)lui Beizadea Costake şi a Domniţei Ralù, dobândi de aci înainte mult mai mare influenţă la Caragea.
CAPITOLUL XV. Scene de viaţă socială
Zilele cele frumoase ale toamnei din anul 1817 îşi luaseră sborul, împreună cu plăcerile ce procură ele locuitorilor României. Iarna se arătase cam de timpuriu şi vântul dela miazănoapte începuse din vreme a suflà cu tărie acea răceală, care amorţeşte natura, despoaie arborii şi acopere ţarinele şi oraşele cu vălul întristărei şi al monotoniei.
Oraşul Bucureşti, atât de sgomotos şi capricios în zilele noastre, nu era tot astfel în timpii lui Caragea.
Locuitorii săi din clasa de mijloc, deprinşi de mult timp cu viaţa orientală, cea plină de lene şi poezie, vara se adunau la grădinile: Breslea, Barbălată, Cişmegiu şi Giafer. Acolo, fiecare
isnaf
l84) sau cap de familie îşi întindea masa şi, împreună cu casnicii şi amicii, beau şi mâncau, apoi începeau a învârti hora strămoşească şi dan-ţurile cele vesele, cari se deosibesc foarte puţin de tarantela neapolitană şi cari plac atât de mult întregului popor latin.
Erà însă, cu deosebire curios a privì comica gravitate cu care oamenii din popor executau
hora,
danţul lor de predilecţiune. Provocarea la danţ, veneà mai totdeauna din partea tinerilor; bătrânii şedeau răsturnaţi pe iarbă verde, sub umbra cea deasă a copacilor şi fumau; dar cu încetul o atracţiune neînvinsă se transmiteà în inima oamenilor de orice vârstă: jocul, tinerimii, ca un electrism, mişcà pe bătrânii patroni; ei se sculau de pe iarbă, scoteau binişele cele lungi, îşi sumeţeau pulpanele (dela anterie şi se aruncau cu exaltaţie în arena danțului. Erà comic a-i vedeà cu ce gesturi şi cu ce mişcări se sileau a dovedi juniloi cum că nici bătrânii nu sunt tocmai de lepădat.
Işlicul cu patru colţuri, al marelui
terzibaşa
185), părea că reclamă prioritatea nobleţei asupra
căciulei de kazacliu
186) a cojocarului subţire, care, la rândul ei, părea că dispreţueşte
căciula
cu
roată
a bogasierului şi
calpacul
de blană al armeanului ibrişimgiu.
Când treceà furia danţului, toată compania se puneà iarăşi pe bere şi pe mâncare şi spre a da veseliei un ton de galanterie mai mare, ei complectau orgia prin feluri de glume, turnând vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor, şi dându-şi unii altora să bea, râzând şi gesticulând ca nişte nebuni.
In tot timpul acesta, lăutarii nu încetau a trage din viori şi a cântà din gură, sau cântece de amor pline de dulceaţă, destinate a produce în inima ascultătorilor dor şi înfocare, sau melodii de danţ vesele şi săltăreţe.
Pe când însă tinerii şi bătrânii de amândouă sexele se desfătau precum arătarăm, copiii, adunaţi în mici grupe, îndopându-se cu ciurechi187), simiţi cu brânză, alune prăjite şi floricele de porumb, şi adăpându-se mereu din doniţele cu şerbet roşu şi cu bragă, luau şi ei parte la veselia obştească. Băieţii asvârleau cu mingea şi cu arşicele, iar fetiţele cele mici se jucau d-a
ascunselea
sau d-a
baba-oarba,
alergând ca nişte căprioare prin iarba cea verde şi moale, spre a prinde fluturi sau a culege flori.
Către seară, toate aceste grupe înveselite, bărbaţi şi femei, după ce îşi netezeau giubelele şi trimiteau pe slugi înainte cu ploscile şi cu blidele de mâncare, plecau pe la casele lor împărţiţi în cete, după
iznafuri
sau meserii.
Aşa treceà timpul în sărbătorile verei; dar când venea epoca cea monotonă a iernei, toţi aceşti oameni stau închişi prin case şi serile cele lungi se petreceau în tăcere; abia dacă uneori se adunau mai mulţi la un loc spre a povestì cele ce se întâmplau în cercul restrâns al mahalalei sau spre a jucà între ei
conţina, mariaşul şi cureluşa.
Atunci însă, ca şi acum, boierii şi oamenii cei cu averi mari se deosibeau foarte mult de popor, în petrecerile lor.
Boierii se plimbau în caleşti şi butci cu arcurile poleite, spre a se deosebì de neguţători. Podul
Mogoşoaiei
şi al
târgului de afară
erau cele de căpetenie preumblări ale boierilor. Mesele şi petrecerile lor se făceau în familii mai multe adunate la un loc; rar se întâmpla să mănânce pe la grădini; dar şi atunci preferau grădina lui Scufa188)» via Brâncoveanului din dealul Spirei şi grădina lui Belu de lângă Văcăreşti, spre a nu da prilej norodului a surprinde vreo necuviinţă a lor şi a li se pierde printr-aceasta prestigiul.
Boerii cei tineri, din cauza strânselor relațiuni ce aveau cu fanarioţii şi alţi venetici depravați, contractaseră încă de pe atunci o mulţime de viţiuri, contrarii cu totul modului de vieţuire al boierilor bătrâni. Sania mitologică a lui Beizadea C. Caragea, făcută în forma carului lui Apolon şi cei şase cerbi ce o trăgeau;
conteşul189)
cel de postav alb, blănii cu samur de Moska;
hangerul
cel semănat cu brilianturi şi
gugiumanul
190) de samur cu fundul alb al acestui frumos Principe, precum şi rochiile cele nepreţuite, şalurile şi
feregelele
191) Domniţei Ralù, întorsese atât de mult capul junilor boieri şi cocoane, în cât de multe ori vindeau moşii de mare preţ, ca să imiteze luxul şi strălucirea acestor Principi risipitori. Răul poate că ar fi fost mai mic, dacă s-ar fi oprit aci; dar viaţa scandaloasă şi depravaţiunea luând proporţiuni mari, infectară şi demoralizară până la un mare grad societatea întreagă.
Din toate relele acestea, jocul de cărţi fu acela care răspândi mai mult demoralizarea; el sărăceà pe boieri şi funcţionari, şi-i îndemnà la hrăpiri de tot felul.
Unul din cei mai mari desfrânaţi şi risipitori din acei timpi erà Postelnicul Andronache Tuzluc; el furà ca un tâlhar de codru şi cheltuià ca un nebun. Mesele cele mai strălucite, seratele cele mai atrăgătoare, jocurile de cărţi cele mai dărăpă-nătoare, cari făceau să treacă dintr-o pungă într-alta averea săracilor, toate acestea în casă la dânsul se petreceau. Arghira, Rozolina şi Ralmuca,
frineele
şi
mesalinele
depe atunci ale Bucureştilor, erau stăpâne în casa lui, ce devenise adevărat mormânt al orcărui amor curat şi statornic, al oricării credinţe conjugale.
In ziua de 30 Noembrie, fanariotul făceà în toţi anii masă mare şi ziafet192) în onoarea Sfântului Andrei, patronul său. Ajuns în culmea favoarei domneşti el voì în anul în care am sosit cu povestirea noastră, ca serbarea să fie cât se va putea mai strălucită. Cu acest scop, el aduse din Constantinopole tot ce găseà acolo mai scump în peşti, poame şi vinuri pe cari unindu-le cu delicateţele gastronomice ale ţării: păstrăvi, mihalţi193) şi felurite alte mâncări fragede şi gustoase, pregătise de acea zi un ospăţ, care ar fi putut să aţâţe dorinţele chiar ale vestiţilor noştri străbuni în lăcomie: Luculus şi Eliogabal194).
Timpul însă păreà că contrariază înadins mania de lux şi opulenţa fanariotului, căci la 30 Noembrie suflà cu tărie vântul cel de miazănoapte, aducând cu sine troene de zăpadă deasă, care întunecau ziua la miaza-mare lumina soarelui; dar invitaţii Postelnicului erau oameni de aceia ce nu se sperie de fiece lucru. Erà de ajuns pentru dânşii să ştie că în casa amicului lor vor găsi prilej a comite trei sau patru din cele şapte păcate de moarte, şi aceasta îi făcea să treacă prin ger şi zăpadă.
Camera pregătită pentru primirea şi ospătarea invitaţilor, erà un fel de salon pătrat, spoit cu var, şi în mijlocul tavanului cu un cerc de flori arăbeşti tot de var, lucrate în relief, dar fără gust, nici măestrie. Mobilierul se compuneà din două paturi de scânduri înfundate, acoperite cu saltele şi perne, peste cari erau întinse macaturi de lână de Brusa195), cu ciucuri de Veneţia pe margini. Lângă zidul despre grădină eră un sipet196) mare, îmbrăcat cu piele de căprioară albastră şi legat cu fier alb, ¡iar d-asupra lui, erà un alt sipetaş mai mic de lemn de nuc cu flori de sidef. In mijlocul camerei era un scaun de brad cu trei picioare, pe care erau puse patru sfeşnice de tumbac197), cu lumânări de seu într-însele şi o pereche mucări de alamă cu care o ţigancă frumuşică luă din când în când mucul lumânărilor, ca să dea mai multă lumină.
In fine, pe la 12 şi jumătate ore turceşti198), începură invitaţii a sosi. Cel d-intâiu care suì scara caselor lui Andronache fu Hatmanul Costache Cărăbuş, june frumuşel dar fără spirit, depravat până la măduva oaselor, amic intim şi părtaş al tutulor desfrânărilor lui Beizadea Costache. După dânsul veniră Spătarul Dimache Pingelescu, om ce se silea cât putea să nu desmintă pronumele său; Cămăraşul Stamate Birlic, Clucerul Ionită Măturică, Paharnicul Dimitrache Mână Lungă şi Baronul Nichita Kalicewski. Mai în urmă de toți venì şi Beizadeaua, întovărăşit de Treti-logofăt Iordache Zlatonit, un om foarte cunoscut pe timpii aceia prin spiritul său satiric şi plin de originalitate199).
După ce mosafirii se aşezară pe cele două paturi, o ţigancă bine îmbrăcată şi purtând o scurteică îmblănită, cu gulerul ridicat în sus, se prezentă înaintea lor cu o tavă plină de dulcețe de tot felul; după dânsa veneà altă ţigancă ţiind o tavă cu o mulţime de păhăruţe cu vutcă de izmă şi câteva farfurii cu migdale curăţite şi cu năut prăjit. Indată apoi intră cafegiul boierului, îmbrăcat cu un mintean de postav negru, cusut cu fir, dar fără mâneci, spre a lăsà să se vază braţele sale albe prin cămaşa de borangic subţire si refecată cu bibiluri200); mijlocul lui, svelt şi mlădios, erà încins cu un şal de mătase vărgată, ale cărui extremităţi atârnau cu graţie pe şoldul cel stâng al piciorului; poturii201) săi de postav vişiniu, cu turiecii de fir; imineii cei stacojii şi fesul cel roşu cu fundă de ibrişim negru, aşezat pe cap cu cochetăria cea minunată a fanarioţilor, făceau din acel june servitor un Ganymed202) care ar fi putut aţâţa gelozia vechilor zei din Olimpul lui Omer. El venià cu o tavă de argint în mână, pe care erau depuse, în zarfurile lor de filigran, mai multe feligene pline de o cafea de Arabia, spumoasă şi parfumată; după dânsul intră ciubucciul cu ciubucele de antep şi de iasomie din ale căror lulele umplute afânat cu tutun de cel mai ales, ieşiau nori de un fum mirositor. Intrarea succesivă a acestor servitori forma o reprezintare pitorească; cunoscând foarte bine regulele ierarhiei, ca slugi de claşă mare, ei se duceau mai întâi la Beizadea Costache, apoi gradat la toţi ceilalți şi îşi împlineau datoriile cu eleganţă şi exactitate. Terminându-se ceremonialul cafelei, mosafirii, ca oameni în treburi, începeau a vorbi politică şi a discutà despre pravilele ce se pregăteau pentru ţară de către Principele Caragea şi consilierii săi; dar Beizadeaua, voind să spargă acea conversaţiune a cărei seriozitate ascundea numai minciuni şi linguşiri ce-l făceau să caşte de urât, zise odată:— „
Ia
ascultați boieri!La ce am venit noi oare aici? Să punem ţara la orânduială, sau să ne în-veselim? Lăsaţi trebile ţării pe seama tată-meu şi a sfetnicilor lui şi haideţi să bem şl să mâncăm!“
Apoi, întorcându-se către stăpânul casei, zise:
— „Andronache, zi băieţilor să puie masa!“
— „Numaidecât, Măria ta!“ — răspunse fanariotul cu obicinuitul său aer de înjosire. — „Iar până atunci, Măria ta şi dumnialor, cinstiţi boieri, treceţi în odaia cealaltă şi vă englendisiţi203) după plăcere“.
Invitaţii trecură în acea odaie, care erà mobilată cu două sofale turceşti; pe una era o masă rotundă cu picioarele scurte, pe care erau aşezate două sfeşnice şi mai multe perechi de cărţi de joc; iar pe cealaltă erau table pentru jocul de şatrange204) şi pentru ţintar.
Cei mai mulţi dintre invitaţi se aşezară împrejurul mesei cu cărţile. Beizadeaua însă şi cu Hatmanul Cărăbuş, preferă jocul de şatrange.
— „Ce jucăm, boieri?" zise cămăraşul Stamate Birlic, manevrând o pereche de cărţi. „Facem un
otuz-bir
205) de
englingea
206) până se va gătì masa?“.
— „Mai bine o panţarolă, Arhon Cămăraşe“, răspunse Dimache Pingelescu, scoţând o punguliţă cu mahmudele din buzunarul de jos al antereului.
— „Ştiţi una, boieri?“ — adaogă Baronul Kalicewski, scoţând cu lene vreo trei carboanţe şi câteva rubiele din buzunarul jiletcii, „cu otuz-bir şi cu panţarolă ne pierdem timpul în zadar: haideţi mai bine să face un stosişor“.
— „Dar ce dănănaie o mai fi aceasta, că noi n-am auzit până acum vorbindu-se de dânsa?"
— „Stosul, boieri dumneavoastră, este un joc foarte frumos; el n-aduce somn jucătorilor, şi ceeace are şi mai bun, este că, în puţin timp, unul sau doi din jucători mătură toţi banii din punga celorlalţi; cu puţină cheltuială de vreme, ştii cu ce te alegi".
-- „Bree! da zdravăn joc!"
— „Joc voinicesc!" — zise Pingelescu cu entusiasm, — auzi colo, să moţăim de somn toată noaptea pentru câteva mahmudele, dodecari sau rubiele, câştigate în
otuz-bir!
Arhon Baroane, fă bine de ne învaţă şi pe noi acest minunat joc".
— „Bucuros, boierii mei, de ce nu? Sunt însă două feluri de stos: unul se numeşte curat
stos
şi este cam greu; iar celălalt se numeşte
ce cei
şi este mai lesne de învăţat".
—
„Ce cei!
Frumos nume! arată-ne dar cum se joacă acest „ce cei" al Domniei-tale!“
— „Bucuros! Priviţi, boieri", zise Kalicewski, luând în mână o pereche de cărţi; „unul dintre noi face cărţile, iar ceilalţi — ori câte unul, sau mai mulţi deodată, — zic celui care face cărţile:
— „Dă-mi un birlic, dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă" sau orice altă carte va voi". — Cel care ţine cărţile în mână începe a da cărţi, puind pe cea dintâi dinaintea celui care a cerut, iar pe cea d-a doua dinaintea sa; şi dacă cartea cerută va cădea dinaintea celui ce a cerut-o, câştigă el, iar de va cădea dinaintea celui care face cărţile, câştigă acesta".
— „Să începem acest frumos joc", ziseră mai mulţi deodată".
Baron Kalicewski, văzând marele entuziasm ce aveau boierii pentru acel joc propus de dânsul, simţì în sine o bucurie infernală pe care o sugrumă în inima sa, căci el văzù succesul planurior sale de jefuire asigurat printr-acest mod de prădare necunoscut încă acelor boieri români și fanarioți, ce altfel erau foarte dedați la jafuri. Luă dar îndată cărțile în mână, și întrebă:
— „Începem, boieri?“
— „Să începem“.
— „Luaţi aminte, că fac cărţile!“
— „Bine, bine!“
— „Tăiaţi, boieri!“
Pingelescu tăiè cărţile, apoi zise cu semeţie:
— „Cinci ochi pe zece rubiele“.
Kalicewski începù să dea cărţi, râzând pe sub mustaţă şi cu sânge rece;
— „Oprește-te, strigă Pingelescu, „am câștigat, dă-mi rubielele!”
— „Poftim, boierule!“.
Și îi numără zece rubiele.
Ceilalţi boieri, văzând cu câtă înleznire se câştigau banii în acest nou joc, începură a jucà şi ei, şi atât de bine le mergeà jocul, încât unii din ei începură să simţă milă de bietul Baron, carele plătea neîncetat, cu cel mai mare stoicism, pierderile sale. Dar aceasta erà numai o manevră a şiretului muscal; căci după câteva minute, toţi începură a pierde. Agitaţiunea şi sgomotul acestui joc infernal făcù pe Beizadea Costache şi pe Hatmanul Cărăbuş să părăsească liniştitul joc al tablelor.
— „Popă, pe ce am în mână!" zise Beizadeaua cu mandria aceea plină de fanfaronadă ce este particulară beizadelelor din ţara noastră.
Baronul începu a da cărţi, fără să se preocupe cât de puţin de suma ce puteà să aibe Principele în mână.
— „Ai câştigat, Maria-ta!“ exclamară unanim cu surpriză toţi jucătorii.
Beizadeaua deschise mâna şi găsì într-însa cincizecişitrei de mahmudele, cari fură plătite cu punctualitate de către Baron.
— „ Șease ochi pe toată suma!” — zise iarăși Beizadeaua.
Norocul fu și de astădată de partea Beizadelei. Baronul îl lăsase într-adins să câştige, ca să-l încurce, căci la a treia carte, Beizadeaua perdù tot ce câştigase împreună şi cu banii săi.
Această schimbare de noroc ambiţionă şi mai mult pe Caragea. El scoase din buzunar o pungă plină cu mahmudele şi după ce băù un pahar de mastică și fumă de câteva ori din ciubuc- zise cu ironie:
— „Arhon Baroane, câte parale ai în buzunar?"
— „Am deajuns, Măria ta, ca să plătesc tot ce vom pierde", răspunse Rusul cu mândrie.
— „Bine!...ia să-mi dai un zece ochi pe punga aceasta!”
— „E prea mult, Măria tal"
— „Fie dar pe jumătate".
Baronul câștigă jumătate din aceia ce se aflà în pungă şi la al doilea joc o luă cu totul.
— „Eu mă prinz că jocul acesta are pe dracul într-nsul”, zise Postelniucul Andronache Tuzluc; „auzi colo! să pierz eu zece mii de lei într-o clipeală de ochi? Și unde pui bătaia de piept şi de inimă, unde pui iarăşi acel îndemn nebiruit de a tot cere pe popa şi zece ochi, şi a tot scoate la dodecari din pungă, uitându-te la dânșii cum se duc dracu”.
— „Ba să mă ierți, boierule; banii Domniei tale nu s-au dus dracu ci în pungă la mine”, zise Baronul.
— Tot atâta face, Arhon Baroane", zise Beizadeaua cu ironie.
— „Aşa, aşa!” adăogă Hatmanul Cărăbuş, cu un râs înghesuit şi prostatic, ca să lingușească pe Beizadeaua.
— „Cât ai pierdut, cucoane Andronache?“ întrebă Treti-Logofăt Iordache Zlatonitul, sculându-se după sofaua unde şezuse nemişcat tot timpul cât ţinuse jocul.
—,Vreo zece mii de leii“ răspunse fanariotul cu nepăsare.
— „Puţin foarte puţin. Să trăiască
iznafurile
şi sărăcimea! N-ai decât să scoţi o cercătură207) în ţară sau să dai câteva volnicii de furat pe la hoţi şi banii aceştia vor veni la loc înzeciţi!...“
— „Bravo, Zlatonitule, bravo!“ — exclamă Beizadeaua bătând din palme şi râzând ca un nebun.
— „Dar bine, Măria ta, suferi să fiu batjocorit de acest nemernic chiar înaintea Măriei tale?“ zise Postelnicul rănit la biata cinste.
— „De ce te superi, Andronache? Nu vezi că el glumeşte?“
— „Dar Domnia ta, boier Pingelescule, cât ai pierdut?“ întrebă iarăşi Zlatonitul.
— „Vreo trei mii de lei".
— „A zecea parte din preţul cu care îţi vinzi obicinuit iscăliturile ce pui pe anaforalele Veliţilor boieri; nu te întrista de această pierdere, căci din mila lui Dumnezeu pricinile se înmulţesc din zi în zi“.
Pingelescu plecă capul în jos şi tăcù; dar Zlatonitul se aflà în vervă satirică şi hotărîse să biciuiască pe toţi fără milă, căci nu trecù mult, şi se adresă, către Căminarul Stamate Birlic:
— „Ia spune-ne, Arhon Găminare, ai perdut şi Domnia ta ceva?“
— „Vreo mie cinci sute de lei; un bagatel“.
— „Nu e nimic. O să avem vreo câteva podini lipsă la poduri şi vreo sută de oameni cu picioarele scrântite208).
— „Dar Domnia-voastră, Clucer Măturică şi Paharnice Mână-lungă cum staţi?”
— „Noi am câştigat209)“.
— „Se vede că Dumnezeu priveghează asupra văduvelor şi asupra săracilor, căci de pierdeaţi şi voi, apoi negreşit eraţi să vă băgaţi măturile şi mâinile voastre cele lungi în lada săracilor şi erà să le luaţi hrana şi îmbrăcămintea măcar pe vreo două, trei luni“.
— „Dar domnia-ta, Arhon Baron Kalicewski, de unde ai venit cu acest joc drăcesc, care o să ne aducă în stare să ne pierdem averea, sufletul și chiar mustrarea de cuget? Nu ştiai oare că Dumnezeu ne-a pedepsit de ajuns pentru păcatele noastre, dându-ne în mâna streinilor, cari ne-au stricat toate datinele şi obiceiurile noastre cele bune? De ce ai mai venit şi Domniata să ne cufunzi în prăpastia ticăloşiei prin jocul Domniei-tale cel sărăcăcios ca şi numele ce porţi?“
— „Ei! ei! nebunule, te-ai trecut!“ zise Beizadeaua atins de vorbele cele aspre ale Zlatonitului
— „Nu, Măria-ta, nu m-am trecut şi nu pot să tac, căci sunt Român, şi văd de acum unde o să ne ducă jocul muscalului acestuia. Boierimea ţării, atât de iubită de norod pentru faptele ei cele frumoase, fii acelor stâlpi ai ţării, cari au jertfit avuţia şi şi-au dat chiar viaţa pentru ţară, o să ajungă să vânză mere pe pod ca precupeţii, iar cei mai slabi dintre dânşii, o să-şi piarză cinstea şi sufletul, vânzându-se la cei ce le vor da bani de cheltuială la neavere!Da boierilor, jocul acesta o să vă piarză...“ '
Muşcările Zlatonitului ar fi mers mult mai departe, dacă în momentul când voia să reînceapă n-ar fi intrat Păturică, invitând pe mosafiri la masă.
Beizadeaua se îndreptă către camera de mâncare, urmat de toţi ceilalţi mosafiri, se puse la masă şi toţi începură a gustà din bucatele cele delicate ale Grecului şi a bea din vinurile cele mai alese ale ţării. Dar când ajunseră pe la friptură şi poame, începură lăutarii a cântă cele mai frumoase şi mai patetice cântece de masă210).
Toţi oaspeţii ascultau pe lăutari cu mai multă sau mai puţină băgare de seamă; numai Caragea şi Hatmanul Cărăbuş păreau mai agitaţi decât toţi ceilalţi. Aceasta se vedeà din mişcările capului, din alterarea feţei şi mai cu seamă din desele oftări ce ieşiau din piepturile lor. Vinul cel tămâios de Cernăteşti, turnat necontenit în gâtlejul boierilor, începu să-şi facă efectul său. Oaspeţii noştri, cari până aci mâncau şi beau liniştiţi ca cei şapte filozofi ai Eladei, prinseră la limbă şi deve-niră mai sgomotoşi decât Nemţii cei beţi. Respectul ce aveau asupra Beizadelii se mai slăbise; unii cântau, alţii îndemnau pe Baronul Kalicewski să înceapă iarăşi minunatul joc, care cu puțin mai înainte le uşurase pungile; numai Beizadeaua şedeà liniştit şi din când în când, aruncà câte o vorba de spirit în socoteala bieţilor oaspeţi, cari, cu toată ameţeala vinului, erau siliţi să sufere temându-se de a nu atrage asupră-le urgia domneasca.
In fine, cina se termină şi mosafirii părăsiră casa. Postelnicul Andronache, după ce dete câteva instrucţiuni lui Păturică, se puse şi el în sanie şi se duse la Kera Duduca.
CAPITOLUL XVI. Fă-te om de lumea nouă, Să furi cloşca de pe ouă!
Să părăsim partea de sus a caselor Postelnicului, căci nu mai are nici un interes pentru lectorii noştri, şi să ne coborîm în partea de jos, sau mai bine în beciuri, ca să vedem ce face Dinu Păturică.
Acest ambiţios ciocoi, nevoind a se lăsà nicidecum mai jos decât stăpânul său, pregătise şi el o cină la care invitase pe câţiva din cei mai de aproape amici ai săi.
Camera în care dădeà el ospăţul, era împodobită cu două paturi turceşti înfundate, peste cari erau puse saltele de lână acoperite cu chilimuri vărgate
Idirnè
(Adrianopole), cusute pe margini cu ciucuri de bumbac alb; pe lângă pereţi erau puse perne îmbrăcate cu cit
tocat211);
prin unghiurile acestor paturi erau aşezate perniţe mici umplute cu puf, pe ale căror feţe albe de batistă, se vedeau mai multe arabescuri cusute cu fir şi mătase; iar pe una dintr-însele erau cusuţi doi amoraşi, ţinând în mână o ghirlandă de flori, în al căreia mijloc eră o inimă pătrunsă de două săgeţi şi inscripţia aceasta:
Mi yè levcs
Zidul, de lângă pat, erâ acoperit cu un covor de Brusa, pe care stau spânzurate în cue o puşcă arnăuţească ghintuită, legată la maşină cu o san-gulie cusută cu fir şi două perechi pistoale băgate în tocuri de piele, ornate tot cu fir. Mai în jos, tot pe acel perete, erau atârnate două săbii turceşti cu mânerele de sidef, iar în mijlocul.lor erâ aşezat un cauc oltenesc de hârşie neagră; de miel, al cărui hmd erâ cusut cu fir de cel bun peste postav roşu şi lăsâ să atârne în jos o fundă de fir lucrată cu mare gust.
Cele două ferestre despre uliţă erau împodobite cu mai multe glastre de flori, printre cari sc deosibeau mai ales: maghiranii, trandafirii şi câţiva endruşaimi ce umpleau atmosfera camerei de un miros nu aşa plăcut, cât erâ de pătrunzător.
Pe lângă păreţi erau puse în rând câteva scaune de Braşov vopsite şi un sipet mare legat în bande de fier albe peste piele de căprioară albastră.
La o înălţime oarecare a unuia din pereţi, erâ un dulap mic săpat în zid, în care se aflâ depusă mica bibliotecă a ciocoiului, compusă clin câteva cărţi greceşti şi româneşti, printre cari figurau:
Proorocirea lui Agatanghel
,
Filozoful Sintipa
,
Alexandria
,
Tilu-Buh-Oglindă
şi alte capete de opere ale literaturii naţionale depe atunci, cărţi glumeţe cari prin anecdote de spirit şi poveţe filozofice, făceau petrecerea favorită a poporului.
Masa de mâncare erà aşezată între două paturi şi împrejurată cu scaunele pe cari erau să şează onorabilii oaspeţi ai lui Păturică.
Pe masă erau rânduite o mulţime de farfurii cu mezelicuri de tot felul: marinată de stacoji, farfurioare mai mici cu icre proaspete de morun, licurini jupuiţi, sardele muiate în untdelemn de Mitilene, amestecat cu piper şi zeamă de lămâi de Mesina, măsline dulci de Thesalia, grămădite în formă piramidală, icre tari de chefal, smochine de Santorini, halva de Adrianopole; nimic din delicateţele gastronomice ale Orientului nu lipseâ pe masa ciocoiului, mai împodobită chiar decât a stăpânului său. Toate aceste mezelicuri erau aşezate după o regulă militară având la fiecare distanţă de două palme câte o carafă cu vin galben de Drăgăşani, cu pelin roşu din viile mănăstirii Bistriţa şi cu vinuri orientale de diferite culori şi gusturi, fără a lipsi
paporniţele
213) cu ana-son de Chio şi cu mastică de Corinth. In fine, Păturică luase dispoziţiuni ca oaspeţii săi să nu i cerce cea mai mică lipsă întru îndeplinirea gustului lor rafinat.
Dacă cineva ar fi văzut luxul ce domnea la masa Postelnicului şi la vătaful său de curte, fără îndoială s ar fi convins că ospăţul slugei întreceâ în toate pe al stăpânului şi dacă s-ar fi gândit mai serios la mizeriile acelor timpi de tristă memorie, ar fi zis împreună cu noi, că fanariotul n-aveâ de ce să^ se plângă pentru pagubele ce-i făceâ vătaful său de curte, căci banii ce se cheltuiau în aceste ospeţe nu erau ai săi, ci ai săracilor şi ai văduvelor căzuţi victimă nesaţiului său de averi.
Intre oaspeţii de căpetenie invitaţi de Păturică, figurau: Tudor Ciolănescu, vătaful de curte ai Banului Grigore B..., Neagu Chioftea delà Banul Constantin Băl..., Zamfir Ploscă delà Isac R..„ Vlad Boroboaţă delà F... şi alţi mai mulţi, aleşi dintre corifeii ciocoismului şi ai hoţomăniilor bucureştene de pe atunci.
După ce se duseră mosafiriii Postelnicului pe la casele lor şi el la amanta sa, Păturică se coborî în odăile de jos şi se puse la masă cu prietenii săi.
Patru ţigănaşi, curat îmbrăcaţi, aduceau bucate la masă, şi două ţigănci tinere şi frumuşele erau însărcinate a turna prin pahare nectarul care, dela căderea zeilor din O limp încoace, a luat prozaicele nume de vin şi rachiu.
Una dintr-aceste două copile luă depe masă o paporniţă cu anason şi umplând mai multe feli-gene, dete fiecăruia din oaspeţi câte unul. Oaspeţii sorbind rachiul căzură pe farfuriile cu mezelicuri precum cad lăcustele peste holdele plugarilor.
Dinu Păturică observă aceasta şi cu oarecare nerăbdare, în calitatea sa de ospătător, strigă cu un glas ascuţit şi obrasnic:
— „Aduceţi ciorba, bre!”
— „Numai decât, coconaşule!” — răspunseră ţigănaşii, plecând toţi deodată ca să arate mai mult zel. După câteva minute ei puseră pe masă un castron colosal plin cu ciorbă de ştiucă, fiartă în zeamă de varză cu hrean; pe urmă aduseră două farfurii lunguieţe cu mihalţi şi cu păstrăvi rasol, muiaţi în oţet şi untdelemn; aduseră mai multe vase de cositor, pline cu
iahnii,
cu
plachii,
cu morun gătit cu măsline şi foi de dafin, cu crapi umpluţi cu stafide şi
coconare
214), şi alte felurite mâncări, cari se ziceau în vechime
bucate cu cheltuială.
Vinul asemenea curgeà fără încetare din pahare şi aluneca pe gâtul ciocoilor cari, la fiecare deşertare de pahar, strigau: — „Să trăiască nenea Păturică!”— Numai Vlad Boroboaţă sta trist şi tăcut.
— „Da ce, mă Boroboaţă, de ce stai bosumflat? Ori ţi s-au înnecat niscaiva corăbii cu marfă?" — zise Neagu Chioftea, cel mai sgomotos dintre toţi oaspeţii.
— „Par-că eşti o mireasă, adăogă Tudor Ciolănescu”.
— „Inchină cu noì, bre! Fă-te om de lumea nouă, să furi cloşca după ouă!” ziseră toţi ciocoii deodată.
— „Ei bine, răspunse Boroboaţă, umpleţi, un pahar să închin şi eu cu voi!”
Paharul se umplù şi se dete în mâna lui Boroboaţă care, ridicându-l în sus, zise:
— „In sănătatea săracilor ţărani cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept, ca să le luăm bănişorii din pungă! Să trăiască văduvele şi copiii cei sărmani, cărora le luăm pâinea din gură, ca să mâncăm noi, ăştia, peşte de Ţarigrad, halvale de Indirné şi să bem vin chipriotic!... In sănătatea ţării întregi pe care am lăsat-o în sapă de lemn!!...
Zicând aceste cuvinte, trânti paharul pe masă şi căzu iarăşi în cugetările sale de mai înainte.
Toastul lui Vlad Boroboaţă şi amărăciunea cu care el pronunţă vivatul său cel sinistru, făcură în inima ciocoilor tot acea impresiune ce făcu odinioară literele de foc regelui Babiloniei Balthazar şi oaspeţilor săi cei desfrânaţi.
Vătafii de curte se uitau unul la altul cu nişte priviri sperioase ce dovedeau în destul cât de adevărate erau cele zise de Boroboaţă. Numai Dinu Păturică ascultă acest strigăt al mustrării de conştiinţă, fără ca să se turbure câtuşi de puţin, ba încă el aruncă asupra lui Boroboaţă o privire dispreţuitoare şi dând într-un rîs sardonic, curmă tăcerea cu aceste cuvinte:
— „Cinstiţi boieri! Nu vă
sinorisiţi
215)lui Boroboaţă, căci este cam nebun, sărmanul. Cine ştie ce babă l-a
obrocit2l6).
Să bem, fraţilor, şi să lăsăm pe Boroboaţă, să spuie la cazanii cât va voi.”
Apoi, întorcându-se către slugi:
—,Aduceţi, bre! vin tămâios de Cernăteşti.
— „Şi de cel de Drăgăşani!” adăogară ceilalţi.
Sticlele se umplură cu tămâioasă într o clipă şi veselia renăscu în sînul oaspeţilor ameţiţi de băuturi şi îmbuibaţi de grasele mâncări orientale.
Această cină compusă toată din plăceri de contrabandă, ţinuse câteva ore şi cu tot vinul ce se băuse, nici unul dintre ciocoi nu se îmbătase desăvârşit; ei ajunsese numai la gradul acela al beţiei, când omul devine vesel şi spune adevărul fără rezervă. Astfel dar, unii vorbiau, alţii cântau lovindu-se unii pe alţii în glumă cu gloanţe de pâine; numai Vlad Boroboaţă sta cufundat in nişte cugetări sinistre, pe cari le întrerupea câte odată cu un surâs amarnic. Dinu Păturică, ce-l priveà cu o vădită nemulţumire, observând că acea beţie tristă a oaspelui său putea să influenţeze mai tare asupra celorlalţi şi să stânjinească libera explozie a veseliei lor, se sculă în sfârşit strigând:
— „Ei, bine, boieri, vă văz cam pe gânduri; eu v-am chemat aci, ca să ne veselim, iar nu ca sa punem cenuşă în cap şi să ne plângem păcatele ca proorocul Ionà din scriptură! N-aveţi bucate. N-aveţi vin? De ce dar staţi ca nişte curci plouate? Mai aduceţi, bre, marinată de barbum şi vin de
Tenedos,
să ne veselim cât ne umblă moara, că destul ne vom pocăi la bătrâneţe. Iar tu, cobe rea, du-te de fă cazanii la biserică, iar nu în casa mea!... Auzit-ai, tu?”
— „Bravo, nene Păturică; ai dreptate. Să se ducă la dracu acest dăscăliciu, care ne-a stricat
cheful
cu
iticaua
217) lui”.
— „Da, la dracu!” — exclamară toţi deodată.
— „Iar noi să ne veselim, ca nişte oameni de ispravă”, adaose Păturică.
— „Şi să vorbim de trebşoarele noastre”, răs-punse Neagu Chioftea, curmându-i vorba. „Ştiţi boieri, că am cam ajuns în vremea de apoi! Pare-mi-se că stăpânii noştri au cam băgat de seamă, că le mâncăm stările, şi s-au pus pe economie. Alte dăţi, când le înfăţişai catastihul, nici că se uitau la dânsul şi-ţi umpleau mâna de rubiele, iar acum te ţine câte trei, patru ciasuri în picioare şi te descoase din toate încheieturile ca pe hoţii de cai”.
— „Bine vă face, ciocârlanilor”, zise Păturică, râzând.
— „Ce-ai zis? întrebă Neagu Chioftea cu mirare.
— „Am zis că vă face foarte bine, căci nu ştiţi să furaţi".
— „Noi nu ştim să furăm?” observă Chioftea cu un zâmbet de ironie.
— „Da, da, voi!” replică el cu siguranţă. „Sunteţi nişte
bojogari218)".
— „Dacă este aşa, apoi învaţă-ne tu, meseria”.
— „Bucuros. Ia spuneţi-mi, boieri dumniavoastriă, aţi citit vreodată cartea numită
Floarea darurilor
219).
— „Nici n-am auzit vorbindu-se de dânsa”.
— „Aveţi dreptate, nu s-a tălmăcit încă în limba românească şi voi abià ştiţi să citiţi româneşte. Ascultaţi dar şi pricepeţi;în acea carte este o istorioară plină de noimă care începe cam aşă: „A fost odată un împărat delà Indiile răsăritului sau de prin ţara Sacâzului 220). Acel împărat aveà şaptezecişicinci de copii, tot unu şi unu. Ajungând însă la adânci bătrâneţe el chemă pe fiul său cel mare şi-i zise să facă un snop de şaptezecişicinci de nuiele şi să-l aducă înaintea sa. Porunca se îndeplini într-o clipă; împăratul chemă atunci pe toţi fiii săi şi le zise: — „Eu am îmbătrânit şi peste puţin o să mor; aş voi însă ca înaintea morţii mele, să las întinsa mea împărăţie aceluia dintre voi, care se va dovedi mai tare şi mai priceput. Hotărăsc dar ca acela care din voi va puteà să rupă deodată această legătură de nuiele, acela să ia împărăţia după moartea mea!” Feciorii de împărat se priviră mai întâi unii pe alţii cu mirare şi apoi se cercară pe rând şi fiecare în parte să rupă legătura de nuiele, dar nici unul nu putù. Impăratul îi privi râzând şi le zise:
— „Dacă nu le puteţi rupe deodată pe toate, apoi rupeţi-le câte una în parte”.
Copiii se supuseră la noua poruncă a tatălui lor şi în puţină vreme toate nuielile fură rupte.
— „Ascultaţi, dragii mei copii”, adaose atunci împăratul: „acest znop de nuiele sunteţi voi; dacă veţi rămâneà uniţi după moartea mea, nimeni nu vă va birul; iar dacă vă veţi despărţi, va venì vrăjmaşul şi va face din voi aceea ce făcurăţi dinaintea mea cu aceste nuiele”.
Păturică se opri aci şi privind câteva momente pe tovarăşii săi cu ochi pătrunzători, îi întrebă:
—,„Ei bine, boieri dumniavoastră, cum vi se pare această istorioară?”
— „Foarte frumoasă, ce e dreptul, dar n-are a face nimic cu necazurile noastre“, răspunse Chioftea.
— „Vă înşelaţi, fraţii mei”, adaose Păturică cu un aier de superioritate. „Dacă voi aţi fi urmat
paradigma
221 ) acestei istorioare, nu eraţi să vă plângeţi acum că stăpânii voştri v-au prins cu ocaua mică”.
— „Ei bine, învaţă-ne tu, ce să facem?”
— „Să vă învăţ căci uite, sunteţi proşti ca nişte băieţi luaţi pe pricopseală. Voi vă adunaţi în toate zilele la cafeneaua delà Dorobănţie. Ăşà este, or ba? Spuneţi!”
— „Ba aşa. Ne adunăm în toate zilele precum zici”.
— „Ar fi de mare folos pentru voi ca înainte de a părăsi cafeneaua, să puneţi
nart
222), la toate lucrurile ce veţi târguì, ca să ştie fiecare din voi cât are să încarce la socoteală”.
— „Vorbeşte mai desluşit, că nu te înţelegem!”
— „Iată ce voiu să vă zic: să ne închipuim că pentru curtea unuia dintre stăpânii voştri, se cumpără câte douăzecişicinci oca de carne pe zi. Ei bine, preţul nu poţi să-l încarci, căci carnea este cu nart (preţ fix), dar poţi să încarci la suma ocalelor, cumpărând mai puţine şi trecând la socoteală mai multe. Cu pâinea faci tot aşa. Vânatul şi pasările n-au nart; curcanul se vinde un leu, pune-l şaptezeci de parale; gâscă
ipac
(idem), găina şi raţa se vând câte o
leiţă,
pune-le câte un leu şi cinci. Dela untdelemn, zahăr, cafea, tutun, poame, şi chiar dela zarzavat, puteţi să vă folosiţi în două feluri, adică adăogând la suma ocalelor, şi la preţ...”
— „Fleacuri, nene Păturică, fleacuri! Din aceste nimicuri, cineva abia îşi scoate zilnicele cheltuieli. Nouă, mă rog dumitale bun, ne trebue bani mulţi, stări mari, ca să scăpăm de slugărie".
— „Şi cutezaţi voi să numiţi nimicuri cheltuiala cuhnei, acel izvor nesecat din care un om du minte poate în scurt timp să facă stare mare? Bree! Da proşti mai sunteţi!... Să vă fac o socoteală cu
tachmin
(aproximativă), ca să vedeţi cât de mult vă amăgiţi”.
— „Fă-o, nene Dinule, să vedem ce
bazaconii
sunt acestea ce tot ne spui”.
— „Cioară! adu călimări şi hârtie!”
La aceste cuvinte, un ţigan ce dormita lângă sobă, se sculă repede şi aduse numaidecât hârtie şi o pereche călimări de argint cu coadă. Păturică deschise coada călimărilor, scoase un condei de pană de curcă cu felurimi de flori făcute dintr-însul şi după ce dete pe ţigan afară, urmă într-altfel:
— „Ei bine, boieri, fiţi cu băgare de seamă, că am să vă fac o socoteală cu
tachmin,
ca să vedeţi că vorba mea e vorbă; şi ca să nu ziceţi că măresc sumele, voiu începe chiar dela casa stăpânului meu. Aşa dar scriu aci:
foaie de socoteală
Socot.
Socot.
a curţii marelui postelnic A. Tuzluc
dreaptă
Incărc.
Luni, Ianuarie tn 8, 1817 (bunioari)
tal.
b.
tal.
b.
Treizeci oca carne, câte 10 parale ocaua
fac..............
Douăzeci pltuştl pentru masă..
Morcovi, pătrunjel, ceapă, făină, orez şl
piper.............
Clriviş..........
Enibahar şl alte mirodenii......
Doi curcani...........
Cinci claponi.........
Patru limbi afumate.......
Şase ghiudenl............
Zece licurinl.............
Sardele..............
Icre negre de Talgan.........
Arpagic şl usturoi pentru stufat.....
Apă de Filaret pentru boieri......
Apă de gârlă pentru slugi......
Stafide şl coconarl...........
Ouă pentru ochiuri şi jumări......
Sare................
Oţet.............
Struguri şl mere creţeştl.....
Varză pentru calabalâc22«)........
Imiclicul oamenilor 211 212 213).........
Fac peste tot cheltuiţi........
Să scădem cheltuiala cea dreaptă din cea încărcată..............
Rămâne câştig curat..
„Să înmulţim acum acest câştig cu zilele anului şi veţi vedea că dă o sumă de talere 10,785, bani 90. Această sumă vine numai dela cuhnie; dar unde puneţi domniavoastră îmbrăcatul ţiganilor, cumpărătoarea orzului, a fânului, a căr-bunilor, a lemnelor şi altele mai multe de felul acesta, care aduc pe an alţi opt sau zece mii de lei, cel puţin?”
— „Toate aceste
gheliruri226),
le ştim, sunt bune nu tăgăduim, dar vin cu ţârâita. Noi voim să ne arăţi vreun mijloc prin care să câştigăm sume mari în puţin timp, ca să ne cumpărăm moşii şi acareturi, să ne facem şi noi boieri ca stăpânii noştri”.
— „Eu v-am arătat mijloacele cele mai lesnicioase; aflaţi voi altele mai bune”.
— Şi ce am puteà să născocim noi, mai mult decât tine, care ştii câte în lume şi în soare?”
— „Mă linguşiţi, hoţomanilor, dar fiindcă am început, cată să şi sfârşesc. Ascultaţi: voi ştiţi ca şi mine, că boierii noştri trăiesc în desfrânări şi se ţin numai de zavistii (intrigi), ca să dea pe Domni jos depe scaun, crezând că cei noi ce vor venì îi vor pune în trebi mai mari sau le vor da ţara pe mână, ca s-o smulgă şi mai tare; iar la averile lor rămase dela părinţi, nici că se gândesc. Ei au moşii şi nu le cunosc hotarele, nici venitul ce poate să dea pe tot anul. Au vii fără să le ştie numărul pogoanelor; au zalhanale, heleştaie, livezi de pomi şi câte altele de felul acesta pe cari le arendează pe nimic; iar arendaşii, nemulţumiţi cu un câştig de sută la sută scos din spinarea ţăranilor, dărăpănă pădurile şi acaretele moşiilor, ba de multe ori înstreinează chiar din pământul moşiei. Toate acestea, boieri domnia-voastră, sunt o comoară nesecată din care un vătaf de curte,
işchiuzar
227), poate în scurtă vreme, să ajungă bogat ca Iov din Biblie”.
— „Şi ce trebue să facă el, ca să se folosească din toate acestea?” întrebară toţi ciocoii de odată, complectându-se în desvoltările ce da Păturică cu atâta elocinţă.
— „Nimic, de tot nimic!“ răspunse Dinu Păturică, răsucindu-şi mustaţa şi surâzând cu mândrie.
— „Nu te înţelegem”.
— „Lăsaţi-mă să isprăvesc şi veţi înţelege: când se apropie vremea arenduirei moşiilor, înţelegeţi-vă mai întâi cu arendaşul cel vechi. Spuneţi-i că pe toată ziua vin câte doi, trei muşterii, ca să ia moşiile cu arendă îndoită şi că numai din pricina prieteşugului îi goniţi pe toţi; scoateţi chiar muşterii mincinoşi şi veţi vedeà cum o să-şi deschiză Grecul punga şi o s-o verse într-a voastră. Osebit de aceasta sunt ispăşaniile de păduri, facere de hanuri, mori şi altele mai multe, din cari aţi puteà să câştigaţi sume însemnate, numai să ştiţi să pipăiţi lucrul cum se cade. Aşa, dragii mei, trebue ca fiecare dintre voi să se facă
om de lumea nouă,
ca să ştie
a furà cloşca depe ouă!"
CAPITOLUL XVII. Muzica şi coreografía 228) în timpul lui Caragea
Pe când Păturică se ocupà cu predarea acestei lecţii de comunism practic, de o dată se auzi răsunând în spaţioasa anticameră, amestecul unor sunete ascuţite şi îngânate; o pereche de lăutari începuse a cântà din gură şi din viori, melodia adaptată pe versurile următoare:
„Cine la amor nu crede,
N-ar mai călcà iarbă verde;
Să calce fot fân uscat,
.........
şi pe la timpi se auzeà câte un oftat.
— „Pui prinsoare că este diavolul de Niculăiță”, zise unii din oaspeţi.
— „El trebue să fie!” — Şi ciocoii alergară către uşă, ca să primească pe confratele lor.
Ei nu se înşelau, căci abia ce deschiseră uşa, ei văzură pe Niculăiţă, vătaful delà armaşul M. sosind vesel în fruntea lăutarilor.
— „Nenea Niculăiţă!” exclamară toţi.
— „Eu, bre! şi cu mine!... Ce gândeaţi voi c-o să scăpaţi de mine? Unde e procopsitul de Dinu, să-i mulţumesc de cinste”.
— „Iţi cer de o mie de ori iertăciune, că nu te-am proscalisit la masă; sunt vinovat, ce e dreptul; dar m-am gândit că aveţi
ziafet
pentru coconul Andrei dela domniavoastră şi credeam că n-o să poţi veni”.
— „Nu este nimic. Porunceşte tu numai să-mi aducă şi mie de mâncat şi de băut”.
La un semnal al lui Păturică, masa se umplu din nou de bucate şi de vinuri proaspete.
Vătaful Armaşului începù să bea şi să mănânce cu o mare poftă; iar după ce se cam ameţì şi dânsul, începu să vorbească şi verzi şi uscate.
— „Ştiţi voi una, bre?” zise el „A dat norocul peste mine. Boierul a hotărît să-şi facă case noi şi m-a însărcinat pe mine cu strângerea celor trebuincioase pentru zidire”.
— „Ei! şi ce iese de acolo?” zise Păturică cu un aer de invidie.
— „Tocmai tu mi-o zici aceasta?” Ai uitat oare parimia grecului?
—, He, he! unul e Niculăiţă, nu sunt doi. O să-mi fac o pereche de case, să le întreacă pe ale Armaşului; saraiuri bre! nu glumă”.
— „Să-ţi ajute Dumnezeu!” ziseră ciocoii.
— „Aşa să fie! De aceea am şi gust de veselie. Am venit aci ca să petrecem; aideţi dar să tragem un danţ d-ale tătăreşti”, adăogă Niculăiţă sugând un pahar cu vin.
— „La horă!” repetă cu sgomot adunarea întreagă.
Păturică chemă pe un ţigan şi după ce îi şoptì câteva cuvinte la ureche, intră şi el în hora ce se şi începuse.
Erà foarte curios lucru a vedeà pe ciocoii noştri cu pulpanele anterielor ridicate în brâu, ca să lase picioarelor libertatea de a lucrà după cerinţele jocului; cu ceakşiri roşii, cu meşi şi papuci galbeni; încinşi cu taclite aşezate astfel încât le acoperea pântecele şi o parte din piept; cu fermenele de postav de diferite feţe, lăsate pe spate; raşi la cap şi cu fesurile puse cam pe ceafă.; era curios lucru, zicem, a privi efectul grotesc al acestor costume disgraţioase, mai ales că poza jucătorilor, plecaţi cam pe spate, şi aierul lor de gravitate în danţ, îi făceau cu mult mai ridicoli de ceia ce erau în realitate.
Vinul, vorba şi în cele din urmă, sunetele lăutarilor, deşteptase în oaspeţii lui Păturică un gust de petreceri, care nu poate fi niciodată complect, când în mijlocul bărbaţilor lipseşte femeia, — cea mai plăcută desmierdere în asemenea cazuri.
— „Petrecerea fără femei este ca nunta fără lăutari!” —zise Chioftea, cu o aprindere ce se vedeà răspândită în trăsurile feţei sale.
— „Da! da!... Ne trebue papuci roşii!” adauseră ceilalţi.
— „Lasă, c-am luat eu măsuri şi pentru aceasta”, răspunse Păturică.
— „Aşa este, dar noi vrem lucru bun, iar nu
tălaniţe
din scaune”.
— „Tăceţi c-au să ne vie tot puişori aleşi: Arghira, Rozolina, Kalmuca231)...
— „Bravo, nene Păturică! Să trăieşti cât turnul Colţii!”
Nu trecù mult şi se auzì un sgomot de trăsură în curte. Păturică ascultă cu atenţiune şi încredinţându-se bine, zise cu enfaz ciocoilor:
— „Iată, boieri domniavoastră, vin şi
kiramele232)
şi ca să nu rămâi mai jos decât nenea Niculăiţă, v-am adus şi muzica nemţească”.
— „Aferim, nene Păturică! Tu nu faci lucrurile pe jumătate”.
Uşa camerei se deschise şi intrară mai întâi trei femei îmbrobodite la cap cu tulpanuri albe şi înfăşurate cu nişte scurteici căptuşite cu blană, ca să poată învinge asprimea gerului. Aceste femei, după ce salutară pe ciocoi şi schimbară cu dânşii câteva glume, îşi scoaseră blănile şi-şi descoperiră capetele. Scoţând acele îmbrobodeli ce le dau înfăţişarea unor femei ieşite din haremurile turceşti, ele rămaseră cu feţele astfel precum le făcuse Dumnezeu, adică tinere şi plăcute ca ale unor zâne.
Arghira, cea mai frumoasă din toate, purtà o rochie de mătăsărie ca
arderea Moskii,
cu trei rânduri de
mangeturi
233) pe poale, cu mânecile
strâmte şi cu pieptul închis. Erà încinsă cu un
colan234)
de canavăţ roşu, cu paftale mici de aur; la gât avea un şimizet cusut la ciur; capul îl aveà acoperit cu un fes alb cu tundă de mătase neagră, şi legat cu o sangulie albă cusută cu fir, ale cărei căpătâie înodate la partea dreaptă a capului formau o floare de o formă originală; picioarele îi erau încălţate cu ciorapi de Lipsca, foarte albi, şi pantofi de saftian negru cu funde roşii de mătase; la gât avea şi trei şiruri de mărgean ales; iar la urechi atârnau o pereche de cercei lucraţi în aur şi diamante; pe deasupra tuturor veştmintelor purtà o fermenea de catifea neagră, scurtă până la talie şi cusută cu fir în mangà.
Kalmuca erà îmbrăcată mai tot asemenea, cu deosebire numai că aveà capul gol şi două coade pe spate ca fetele mari; iar Rozolina, credincioasă tradiţiunilor patriei sale, purtà costumul german al epocei aceleia.
Indată după dânsele intrară cei optsprezece țigani ce formau muzica nemţească a Niculescului235), cari după ce se puseră în regulă, începură a sunà mai întâi marşul zis a lui Napoleon şi alte piese muzicale de recreaţiune foarte la modă pe atunci; apoi începură a cântà
menuetul
236).
Ciocoii, luând pe rând damele la joc, se deteră cu furie la toate exerciţiile coreografice obicinuite în timpii aceia. Monotonul
menuet,
danţul clasic al saloanelor europene, săltătoarea
cracoviană
a Leşilor,
cotilionul
franţuzesc,
valţul
Nemţilor şi
ecosesul,
adus din fundul Britaniei; toate aceste danțuri etnografice deteră prilej pe rând oaspeţilor noştri de a-şi arăta măestria; dar să vede că aceste inovaţii străine nu erau încă destul de popularizate în ţară la noi sau că ciocoii noştri, nu le prea ştiau juca bine, căci ei se obosiră numaidecât şi ca să facă diversie, ziseră lăutarilor să cânte
pristoleanca, chindia
şi jocul numit:
ca la uşa cortului
sau
zoralia.
Atunci să fi văzut zel şi înfocare! Casele Postelnicului răsunau sub papucii invitaţilor vătafului său. Râsetele femeilor, chiotele de veselie, vorba sgomotoasă a bărbaţilor, sunetele ascuţite ale muzicei, isbirile cadenţate din picioare ale dănţuitorilor: toate acestea formau un sabat infernal al cărui ecou se pierdeà în apartamentele pustii ale Postelnicului Andronache, ca un vuet cobitor pentru stăpânul absent. Abia aproape de ziuă se sparse petrecerea dela Dinu Păturică şi invitaţii lui se duseră pe la casele lor.
CAPITOLUL XVIII. Ce n-aduce anul, aduce ceasul
Ştim cât de rău fu răsplătit Gheorghe, vătaful de curte al lui Andronache Tuzluc, pentrucă se ridicase cu devotamentul până a-şi compromite poziţiunea, spre a scăpà pe stăpânul său de prăpastia în care-l târà Dinu Păturică şi Kera Duduca. In urma gonirii sale, sta nenorocitul june şi se gândia prin ce mijloace să-şi dobândească hrana sa şi pe a bătrânei sale mume.
A mai intrà vătaf la vreo casă mare, îi eră cu neputinţă, căci firea-l făcuse onest şi nu puteà să sufere tâlhăriile slugilor. O singură speranţă îi mai rămăsese. El cunoşteà bine limba elinească, scrià foarte frumos româneşte, mai ştià şi ceva din legile şi dafinele ţării; hotărî dar a se da la breasla condeiului şi, fiindcă nu cunoşteà pe nimeni, se făcu
jălbar.
Această carieră, deşi nu-i aduceà un venit cu care să-şi întâmpine toate necesităţile vieţii, el însă erà mulţumit de dânsa, căci îl scutià de umilire şi îl făceà stăpân pe voinţa sa.
Intr-o zi, pe când se află şezând pe scaun la uşa Vistieriei, aşteptând să-i vie ceva de lucru, deodată se apropie de dânsul un boier bătrân şi cu fața foarte dulce carele, privindu-l cu o bunătate ce erà un dar firesc al interlocutorului său, îl întrebă cu un interes învederat:
— „Tinere logofeţel, ia spune-mi cum îţi merg trebşoarele?”
— „Nici bine, nici rău, boierule”, răspunse junele, sculându-se cu grabă şi dând scaunul bătrânului.
— „Va să zică, pâinea de toate zilele şi nimic mai mult”.
— „Cam aşa, boierule!”
„Dar bine, cum de nu te-ai alăturat pe lângă vreo casă boierească, ca să te procopseşti?”
La aceste vorbe junele lăsă să iasă din pieptul său un suspin, care făcu multă întipărire boierului.
— „Oftezi, fătul meu; spune-mi, cei ai?” — Gheorghe ridică ochii în sus şi întâlnind pe ai bătrânului plini de blândeţe, luă curagiu şi zise:
— „Mi-ai zis, milostive boierule, că de ce nu intru în vreo curte de boier ca să mă pricopsesc; dar mai deunăzi am ieşit dintr-o curte boierească în care am slujit cinci ani de zile şi în loc de pricopseală m-a dat pe poartă afară cu urgie!"
— „Şi cine este acel nemilostiv şi fără omenie boier?”
— „Este Postelnicul Andronache Tuzluc, cel mai de aproape al lui Vodă-Caragea”.
La numele acesta, fruntea bătrânului boier luă o expresiune de nemulţumire; dar cu toate acestea el mai în urmă adăogă:
— „Se vede că nu-l ascultai, că, de! voi, tinerii, sunteţi cu minţile cam sburătoare”.
— „L-am iubit, boierule, ca pe un părinte, şi m-am supus lui ca lui Dumnezeu!”
— „Ei bine, pentruce dar te-a gonit cu atâta asprime?”
— „Pentrucă am voit să-l scap dela pierdere!”
— „Şi din ce primejdie voiai să-l scapi?”
— „Voiam să-i scap averea din ghiarele unor tâlhari, cari îl înşală, îl sărăcesc şi îl necinstesc!”
— „Ia spune-mi cum te chiamă?”
— „Mă numesc Gheorghe, boierule!”
—„Ascultă-mă, Gheorghiţă”, zise boierul privindu-l tot cu mai mult interes, „voieşti să intri în slujba mea?”
— „Mai întâi să binevoiţi a-mi spune cine sunteţi şi voiu vedeà“.
— „Eu, fătul meu, sunt banul C***, şi^ fii pe pace că nu te voi răsplătì ca Postelnicul!”
— „Primesc cu toată inima, milostivul meu stăpân!”
— „Eu nu te voi întrebuinţa în slujba de vătaf, ci te voi numi grămătic al meu, căci îmi trebuià un asemenea slujbaş şi nu ştiu de ce mi s-a părut mie că vei fi bun şi vrednic”.
— „Bunătatea ce arătaţi către mine, mă face să-mi pierz minţile. Pronia cerească v-a împins să-mi tindeţi mână de ajutor”, răspunse tânărul cu ochii plini de lacrimi de recunoştinţă şi luând cu înfocare şi respect mâna bătrânului boier spre a o sărutà.
— „„Să lăsăm acestea la o parte; ia arată-mi să-ţi văz condeiul237)”.
Gheorghe luă o coală de hârtie şi se puse a scrie acea scrisoare complicată, care prin trăsuri fine şi rotunzite, superpuneà în două şi trei caturi diferitele litere ale unui cuvânt, în cât ochiul trebuià să fie deprins spre a descifra acel tainic şi măiestrit dedal238).
— „Foarte bine, aferim! Acum pune-ţi călimările la brâu şi vino după mine!”
Ei ieşiră împreună din palatul Vistieriei şi se duseră la casa Banului. Nu erà aceasta întâia dată, când bunul boier şi mai toţi boierii români luau în curţile lor tineri fără protecţie şi le înlesniau mijloacele de a-şi face, prin munca şi meritele lor, o carieră în lumea aceia unde favoarea şi banii făceau totul.
Două luni fură de ajuns lui Gheorghe ca să-şi arate capacitatea şi onestitatea sa, iar Banului ca să preţuiască aceste rare şi nestimate calităţi.
Aceasta se dovedi mai ales într-o zi, când Banul chemă pe Gheorghe şi-i zise:
— „Arhon grămătice; ia acest pitac domnesc şi te du de-l dă în mâna lui Vel-Vistier!”
Gheorghe se duse la Vistierie şi dete pitacul în mâna Vistierului, dar cât de mare fu mirarea lui, când auzi pe Vistier zicându-i că este orânduit Sameş la casa lefilor şi recomandându-l amploiaţilor de faţă cu cele mai lăudăroase cuvinte.
El făcù mătanie până la pământ şi sărută mâna Vistierului; apoi întorcându-se la Banul, îi făcu şi lui cuvenitele mulţumiri şi se aşeză în slujbă. Ocupaţiunea lui cea mai mare erà de a îngrijì ca, serviciul ce i se încredinţase, să-l îndeplinească cu conştiinţă şi să-l înbunătăţească pe cât iertau legile depe atunci; dar această ocupaţiune nu-l împiedicà de a-şi împlini cu exactitate datoriile de serviciu şi de recunoştinţă către Banul C., protectorul său.
Osebit de aceste calităţi, el era respectuos către cei mai mari decât dânsul, fără a-i linguşì; iar către cei mai mici, bun şi amabil, fără a întrebuinţà acea popularitate trivială, care în zilele noastre deprinde pe atâţi oameni slabi de minte a fi impertinenţi, sub cuvânt că sunt independenţi.
Nu trecù mult şi aceste daruri fireşti, acest zel la serviciu ale tânărului sameş ajunseră până la auzul Domnitorului, care voind a se arătà că protege meritul şi virtutea, — Domnitorii au câte odată asemenea slăbiciunii — onoră pe Gheorghe cu rangul de Medelnicer, pe care mai în urmă-l schimbă treptat până la cel de Serdar; astfel dar, junele funcţionar realiză în scurt timp o fortună pe care o invidiau chiar feciorii de boieri.
Toţi amicii binelui se bucurau de progresele ce el făceà; Banul C. însă împingeà bucuria până la un fel de pasiune. Conversaţiile ce ţinea cu prietenii săi, mai totdeauna aveau de subiect meritele ce din zi în zi dobândea Gheorghe, prin activitatea cu care îşi serveà ţara sa. Casa şi masa Banului erau puse la dispoziţiunea protegiatului său, carele, spre a-şi arătà marea sa recunoştinţă către bătrânul boier, îl iubeà şi se supuneà lui până la sacrificiu.
Aceste onoruri ce pe toată ziua se repetau în casa Banului, nu rămaseră neobservate de juna Maria. Ea începu să se ocupe cu nevinovăţie de omul acela despre care se ziceau atâtea lucruri bune şi frumoase; şi atenţiunea ce dete favoritului tătâne-său, o făcu curând să descopere într-însul tot ce poate să insufle simţiri dulci şi atrăgătoare. Bunătatea inimii sale se vedea scrisă pe figura-i francă şi plăcută; blândeţea ochilor săi făcură adeseori pe juna fecioară să se turbure; iar junele nu putù rămânea nesimţitor la aceste semne ale unui amor născând.
Dar atunci pacea îşi luă sborul din inima Măriei şi din a lui Gheorghe; mica familiaritate ce se formase între dânşii din relațiunile casnice, începu să dispară; ei evitau întâlnirile, dar când întâmplarea îi puneà pe unul în fața celuilalt, o confuziune neînţeleasă îi dominà pe amândoi, încât nu ştiau ce să facă şi cum să iasă din acea situațiune nedomerită. Multe nopţi trecură fără ca somnul să poată închide ochii junei copile; cât despre Gheorghe, lucrul mergeà mai bine, căci el, deşì o iubea cu focul primului amor, dar ocupaţiunile lui cele multe şi variate, îl făceau să uite câteva ore din zi suferinţele pasiunii sale celei fără speranţă; pe dată însă ce se apropià de locuinţa Banului, inima lui începea să simtă chinurile arzătoare ale unui amor, care deveneà cu atât mai puternic, cu cât el prezintà mai puţine probabilităţi de un rezultat fericit.
Locul de predilecţiune al lui Gheorghe erà chioşcul din grădină; într-însul îşi ţineà el cărţile de citit şi hârtiile sale. Pe dată ce se sculà dela masă şi îşi terminà datoriile sale către Banul, se suià în chioşc şi rămâneà acolo meditând asupra tristei sale poziţiuni. De multe ori focul amorului îl aduceà până la nesocotitul proiect de a furà pe juna Maria şi a se ascunde cu dânsa în vreo parte mai puţin cunoscută a ţării. Dar aceste rătăciri copilăreşti dispăreau înaintea simţului de onoare şi datorie. —,„Ei bine", ziceà el, „să fac această faptă osândită de bunele obiceiuri; dar ce va zice lumea, când va aflà că un om gonit de nenorocire a fost ajutat şi căpătuit de un boier cu inima milostivă; iar el, drept mulţumire, i-a pătat perii cei albi şi l-a omorît fără vreme? Nu! Nu voi săvârşì această nelegiuire! Voi fugì cât se va puteà mai mult de întâlnirile mele cu Maria şi dacă nu voi puteà să sugrum în mine această patimă, voi părăsi casa făcătorului meu de bine şi mă voi duce unde mă va îndemnà Dumnezeu”...
Maria, pătrunsă de nevinovata sa iubire, simţeà o mare plăcere a urmărì pe Gheorghe cu ochii şi cu imaginaţia ei; după ce el plecà la Visterie, ea se suià în chioşc şi priveà cu mare interes locul unde şedeà el, cărţile pe care citeà şi în fine orice obiect pe care îl atingeà el.
Intr-o zi, pe când se aflà ea în chioşc cu femeile sale, o mică suflare de vânt risipì vreo câteva hârtii de ale lui Gheorghe; Maria se repezì să le adune, dar mâna ei se oprì fără voie pe o hârtie de Veneţia cu mărginile poleite, pe care erau scrise versurile acestea:
„Sus, pe cer, sunt multe stele;
„Câmpu-i plin de floricele;
„Dar nici una dintre ele
„Nu-i ca chipul puicii mele!”
Maria, citindu-le, se simţì transportată de bucurie şi strângând hârtia, o bagă în buzunarul
fermenelii.
După câteva ore, rămâind singură, ea recitì de mai multe ori acele versuri şi îşi plăzmui o mulţime de închipuiri frumoase, a căror concluziune fu convingerea temeinică că versurile erau scrise pentru dânsa şi că Gheorghe o iubeşte. Singura ideie ce o turburà erà că nu se credea aşa de frumoasă precum o descrise Gheorghe în versurile sale. Modestia ei nu-i permiteà să creadă că este mai frumoasă decât stelele cerului şi florile pământului; cu toate acestea, amorul propriu şi cochetăria, aceste viciuri ce le posedă până la un oarecare grad chiar femeile cele mai oneste, făcu pe noua noastră Ero239), să-şi îndrepteze paşii către oglindă, unde după ce schimbă de mai multe ori veştmintele şi se privi într-însa zâmbind şi gesticulând, se retrase plină de speranţă că poate fi iubită de frumosul ei Leandru.
Banul, preocupat de grijile casei şi de neputinţa bătrâneţelor, rămase mult timp în neştiinţă despre naşterea şi creşterea cea repede a acestui amor. Dar stângăcia înamoraţilor şi mai cu seamă întristarea ce se vedea pe faţa Măriei, când lipseà Gheorghe de lângă dânsa, deşteptară oarecum bămiielele bătrânului. El, însă, ca om înţelept ce era, rămase în oarecare aşteptare, până ce timpul şi împrejurările îi va dicta măsurile ce urma să ia şi se îngriji numai de a chemà pe o femeie bătrână, credincioasă a casei, şi a-i ordonà ca să privegheze pe fată de aproape.
Pe cât timp amorul acestor juni rămase în periodul suspinelor, al privirilor melancolice, al nălucirilor fantastice şi al viselor de aur nerealizabile, ei putură să-l ascunză de privirile oamenilor; dar toţi ştim că această pasiune este teribilă; este întocmai ca un vulcan, în a căruia inimă geme balaurul de foc şi de văpaie, care se luptă neîncetat cu stâncile ce-l acoperă şi care spărgându-le în fine, se revarsă cu flăcări şi cu unde mistuitoare peste tot ce-l împresoară.
Erà o zi frumoasă de toamnă. Banul, împreună cu Gheorghe, se dusese la biserică. Maria, după ce îşi făcù rugăciunile dimineţii, intră în grădină, ca să se plimbe cu două din femeile sale. Faţa ei erà pălită ca unei flori bătută de vântul iernii. Ochii ei cei negri şi plini de viață altădată, erau acum stinşi de veghere şi de lacrimi. Ea străbăteà aleele cufundată în visurile inimii, şi câte o odată se opreà în loc şi privea grupele de iasomii şi viţele ce se încolăceau pe arbori, formând figuri fantastice şi graţioase. Femeile, observând starea în care se aflà copila şi nevoind să-i turbure gândurile, rămaseră mai în urmă şi schimbară între dânsele vorbele următoare:
— „Ai! ce zici tu, Stanco! Mie mi se pare că cuconiţa are
zmeu?240)
Nu vezi tu că slăbeşte din zi în zi?... A ajuns ca o scândură”.
— „Ce spui tu, fă nebuno? Nu are nici zmeu, nici lipitură”.
— „Ce are dar?”
— „I-a căzut dragostea pe grămăticul cuconului. Asta e totul!”
— „Ce spui tu, fă? Pe cuconul Gheorghe? Da ştie să aleagă... Nu e proastă fetiţa”.
— „Aşa e, precum zici; dar să vedem, boierul o s-o dea după dânsul?”
— „Da de ce să n-o dea? Ce are cuconul Gheorghe? Nu e frumos? Nu e pricopsit? Auzi colo!"
Conversaţia lor se întrerupse prin venirea Banului dela biserică.
Maria, cum văzù pe tatăl său intrând în grădină, îşi compuse oarecum fizionomia şi-i sărută mâna cu respect; după aceia, ea dete ordin să aducă cafeaua şi dulceaţa în chioşc.
In timpul acesta, bătrânul suià cu gravitate scările chioşcului urmat de Gheorghe şi de serdarul D***, amicul său de casă.
Femeile aduseră tăvile cu dulceaţă şi cafea şi deteră tuturor, începând dela Banul; apoi se duseră, ca să dea loc ciubucciilor, să-şi facă şi ei marafetul lor.
Cât ţinu această ceremonie, Gheorghe şi Maria îşi aruncau din timp în timp câte o căutătură de amor cu aşa de puţină îngrijire, încât Banul băgă de seamă şi se convinse de fatalul adevăr, pe care mult timp îl crezuse mai mult o chimeră a sa şi, ca să nu surprinză cineva turburarea ce-i pricinuise acea descoperire, el părăsì chioşcul urmat de Serdarul D*** şi de fie-sa.
Gheorghe înţelese totul şi îngălbeni ca ceara. Pus acum în luptă cu amorul şi datoria, el căutà termenul de mijloc, ca să iasă din această teribilă poziţiune; a mai rămâneà în casa făcătorului său de bine, îi erà cu neputinţă, căci peste puţin ar fi devenit ingrat; a o părăsì erà pentru dânsul o lovire fatală, căci nu ar fi mai putut să vază pe Maria, soarele vieţii sale, şi ar fi zdrobit toate speranţele unui viitor splendid ce abia se deschisese dinainte-i.
Nefericitul june se luptă mult timp cu ideile acestea; dar, în sfârşit, se hotărî a face sacrificiul cerut de onoare şi de recunoştinţă. Luă hârtie şi condei şi scrise Banului această scrisoare:
„Blagorodnice şi de bun neam al meu stăpân şi binefăcător!"
„Când vei citi această umilită scrisoare, vei şti că prea plecata domniei tale slugă a părăsit curtea domniei tale, ca să nu plătească cu rău facerile de bine ce ai revărsat asupră-i. Milostive stăpâne! sunt în această lume deşartă, nenorociri cari doboară, pe omul cel mai tare. Intr-o nenorocire ca aceasta am căzut şi eu, nemernicul; şi ca sa nu ajung a mâncà cu nevrednicie pâinea domniei tale, iată, mă depărtez curat şi nepătat de nici o nelegiuire. Singura rugăciune ce cutez a-ţi face, este să nu blestemi pomenirea mea, căci sunt nevinovat.”
Prea plecată şi umilită slugă a domniei-tale
Gheorghe Sărdarul
După ce strânse şi pecetlui scrisoarea, chemă pe un fecior de-i aduse o căruţă, pe care o oprì la portiţa din dos a grădinii, ca să nu afle nimeni ceeace voia să facă; îşi cără apoi bagajul şi până a nu părăsi casa Banului, dete scrisoarea în mâna slugei, zicându-i:
— „Când mă va chemà boierul, să-i dai această
scrisoare“.
Gheorghe ieşi din curtea Banului, coprins de întristare; iar când ajunse la o mică distanţă;, privi înapoi, şi zărind chioşcul acela unde petrecuse cele mai frumoase zile ale vieţei sale, ochii lui se umplură de lacrimi.
Să venim iarăşi la Banul.
Nefericitul bătrân, trăznit ca de fulger de neaşteptata şi fatala încredinţare ce dobândise, se închise în camera sa, unde petrecu toată' ziua, fără să ia nimic spre restabilirea sănătăţii sale ruinate de suferinţe. Către seară, el intră în grădină cu scop de a chemà pe Gheorghe şi a-l dojeni pentru marea lui cutezare. Nerăbdător de a aflà până la ce grad se ridicà nenorocirea sa, poruncì să-i cheme numai decât pe ingrat. Cât de mare fu însă mirarea lui, când îi spuse sluga, că Gheorghe a părăsit curtea, lăsându-i o scrisoare. Luă scrisoarea, o ceti de mai multe ori şi apoi, ridicând ochii către cer, zise cu entuziasm: — Ce suflet îngeresc, ce suflet mare, Dumnezeule! Dar cu toate acestea, ce pot face la o asemenea întâmplare?... Fata îl iubeşte; el o iubeşte pe dânsa; nu-mi rămâne alta de făcut decât să chem preotul să-i cunune... Dar bine!... Ce o să zică boierimea cea mare a ţării?... Băiatul e înţelept, e procopsit, are inimă bună, dar este ieşit din prostime; lumea o să afle aceasta şi o să mă fac de râsul Grecilor lui Caragea; pare că auz de acum pe acei clevetitori zicând:
„Ama cap şi la Banul! Mai dăunăzi nu voi să dea pe fie-sa după Postelnicul Andronache, boier simandicos şi om al lui Caragea şi acum o dă slugii acelui boier!"
Cum voi astupà eu gura lumii, pe care numai negrul pământ o astupă? Dar nu! Ce-mi pasă! Voiu da pe fie-mea lui Gheorghe şi când mă va întrebà cineva îi voi răspunde:
Gheorghe e om cinstit şi drept şi boieria lui nu i-a dat-o nici averile câştigate din asuprirea săracilor, nici linguşirea!...
Noi n-avem boieri de moştenire ca alte neamuri străine de prin Europa. Letopiseţele noastre şi arhondologia241) ne arată curat că Ştefan Vodă, Mihai Vodă şi alţi domni moldoveni şi români au boierit, pe câmpul de bătaie, pe mai mulţi opincari cu inima de boieri; de ce dar să nu dau pe fie-mea lui Gheorghe, care şi-a câştigat mica lui boierie prin muncă şi isteţimea minţii sale?“...
Banul, luat de vârtejul acestor idei liberale şi umanitare, trimise să cheme pe Gheorghe; dar el plecase cu două ore mai înainte la Moldova, unde credeà că va găsì, de nu o alinare durerilor ce-l consumau, cel puţin un refugiu în contra relei ispite.
CAPITOLUL XIX. Avertismentele
Unul dintre regii Ispaniei, ridicându-se la demnitatea de împărat al Sacrului Imperiu242), nu mai puteà sărmanul om nici să mănânce, nici să doarmă în pace din pricina poeţilor, cari îl zdrobiseră sub povara odelor şi a sonetelor ce neîncetat îi prezintau; căci, să nu fie cu supărare, această tagmă de literaţi — pe care Platon243) a dat-o afară din republica sa — delà începutul lumii şi până în ziua de astăzi, a fost cam linguşitoare şi vanitoasă.
Intr-o zi, nefericitul împărat se plimbà prin frumoasele grădini ale Escurialului 244), preocupat de grijile imperiului; dar tocmai când se pregăteà, bietul creştin, să mulţumească lui Dumnezeu, că l-a scăpat cel puţin de poeţi, deodată se înfăţişă înainte-i un individ uscat ca un schelet şi cu mustăţile şi sabia mai mari decât ale vestitului Cid245).
Nu trebuì multă pricepere împăratului spre a cunoaşte cu cine are a face, căci schimonositul individ purtà vestmântul de licenţiat în litere, fericire ce sărmanii regi din zilele noastre nu o mai au.
Complimentele cele ridicole şi retorica cea afectată cu care poetul nostru citì compoziţia sa, aduseră ilaritatea pe faţa împăratului, şi-i dete curaj să asculte peste cinci sute de exametri latini, furaţi negreşit din poeţii Cezarilor.
După ce poetul se ridică dela pământ plin de praf, căci îşi citise oda în genunchi, numai ca să arate că poeţii nu sunt de loc linguşitori, strânse pergamentul şi îl dete împăratului, zicându-i:— „Şire! primeşte această poemă care cutez a vă încredinţà, că este ieşită din propria mea inteligenţă“. Regele aţintì ochii asupra poetului, şi văzând vestmintele lui cele sfâşiate şi unsuroase, scoase o pungă plină cu pistoli de aur246), şi punând-o în mâna literatului, zise cu zâmbet comic: — „Primeşte, domnule licenţiat, această pungă, şi află dela mine că totul este vechiu în lumea aceasta“.
Ne servirăm de această mică istorioară, ca să arătăm lectorilor noştri, că avertismentele nu sunt o invenţiune a guvernelor constituţionale, ci din contră, ele sunt venite pe pământ mai deodată cu omul.
Să deschidem cărţile religiunilor antice, şi vom vedea pe stăpânitorul Cerului trimiţând la avertismente şi expediindu-le la adresa lor cu mai multă iuţeală decât registratorii dela Ministerul din lăuntru. Prinfr-unul vesteşte pe primul om să iasă din paradis, căci mâncase din pomul inteligenţei în contra avertismentului ce i se dedese. Prin altul vesteşte pe patriarchul Orfeu sau Lot, să iasă din Sodoma, căci voia s-o arză, pentru că locuitorii ei nu numai că nu voiseră să ia în consideraţiune avertismentele ce le trimeteà, dar cercaseră a desonorà pe îngerii ce le aduceau acele avertismente. Printr-un al treilea avertisment stăpânul universului vesteşte pe
Deucalion
sau
Noe,
că o să înece pământul; şi îi ordonă să facă o corabie de trei sute de coți în lungime şi de cincizeci în lăţime, în care să intre el împreună cu familia sa cea foarte numeroasă, luând cu dânsul câte şeapte perechi din vieţuitoarele cele curate şi câte două din cele necurate, spre a servi la crearea unei lumi nouă, fără să le pese cât de puţin autorilor cosmogoniei, de
Buffon, Lineu
şi
Cuvier,
cari ne arată peste o sută treizeci de mii de: patrupede, pasări, insecte şi reptile, pentru a căror conservare în număr îndoit şi înr şeptit, s-ar cere negreşit o flotilă compusă din câteva corăbii de linie şi fregate.
Pogorîndu-ne din cer pe pământ, găsim că avertismentele au jucat şi joacă un mare rol în trebile omenirii. Astfel dar, Sultan Mahmud, marele sfăpânitor al celor credincioşi şi necredincioşi, aflase din oarecare avertismente secrete, că principele Caragea se apucase la bătrâneţe să înveţe muzica vocală şi că-i plăceà foarte mult să cânte:
uv OTjfiTcaTQUUTCti“ 247)
și
„deize năiâeg za v 'EM-rptu»'“ 248)
vestitele
peane 249)
ale Eteriei greceşti, şi fiindcă aceste cântece începuse a supărà înaltele urechi ale marelui Senior, escită dorinţa lui de a aveà cu orice preţ capul muzicantului domnitor; cât despre corp nu făceà nici o dificultate; putea să rămână în Bucureşti sau or unde ar fi dorit principele.
Spre acest sfârşit dar, se începu mai întâi o corespondenţă între Sultanul şi Principele, şi alta între acest din urmă cu amicii săi din Constantinopole. Văzând însă Turcul că nu iese la socoteală cu avertismentele, începu, după obiceiul turcesc, din acei timpi, a trimite la: capugii, peşchegii şi imbrohori250) împărăteşti ca să-i ceară capul.
Prinţul însă, aveà un cap foarte frumos, şi o barbă atât de poetică şi delicioasă, încât cel mai sfânt dintre toţi sfinţii patriarhi şi-ar fi dat fericirea raiului, numai ca să o poată purtà câteva zile lipită de fălcile sale cele prea sfinţite. Nu-i venea dar neted bietului Caragea, să trimită capul Sultanului, şi ca să scape de supărări, făcea nevăzuţi pe toţi trimişii împărăteşti, strângând tot într-um timp avuţii însemnate, ca să o ia la sănătoasa, când îi va veni bine.
Aceste simptome, ce prevesteau o mare criză politică, nu rămaseră mult timp ascunse minţii cei agere a postelnicului Andronache şi a lui Păturică. De aceia, amândoi se sileau a strânge bani cu orice preţ, ca să se poată luptà în contra nenorocirilor ce puteau să-i ajungă prin căderea protectorului lor.
In timp dar de câteva luni, iscusitul Păturică făjcu o mulţime de ispravnici şi judecători, schimbă câţiva egumeni, stăruì să nu se depărteze din funcţiune un episcop ce abuzase foarte mult de datoriile sale, fără a mai numi: zapcilâcurile, polcovniciile de poteră şi căpităniile de judeţ, care îi deteră şi ele un câştig bunicel.
Să nu pierdem din vedere, că două părţi din aceste hrăpiri le luà Păturică, şi numai a treia parte o da fanariotului, din care mai luà şi un bun
bacşiş,
însoţit de
câţiva aferim
şi
bravo.
Trecuse un an de zile de când Păturică devenise confident al stăpânului său şi, prin isteţimea şi insinuările sale, realizase o stare bunicică, pe care o aveà trecută într-un catastif de care nu se despărţeà niciodată.
Intr-o seară, el se aflà singur în odaia sa şi se plimbà cu paşii rari, învârtind pe degete nişte mătănii de chihlibar, ca să gonească mulţimea gândurilor ce-l preocupau. Faţa lui palidă şi ameninţătoare lăsà să se vadă suferinţa morală de care sunt chinuiţi toţi aceia ce se îmbogăţesc prin-fapte ruşinoase.
In fine, el se oprì în loc, şi după ce se mai gândi puţin zise: — „Este cu neputinţă1! Costea Chioru, deşi este cel mai mârşav şi mai calpuzan25l) dintre toţi Grecii din ţara românească, dar ce-mi pasă!... El nu va puteà să-mi mănânce moşia, căci am înscrisul lui care dă pe faţă că moşia Postelnicului, pe care a cumpărat-o delà
Sultan mezat,
este a mea şi el nu este decât un vechil pus din parte-mi, ca să nu zică lumea că cumpăr moşiile stăpânului meu cu bani furaţi delà dânsul. Să vedem acuma la ce sumă se ridică micul meu capitălaş. Să punem mai întâi moşia Răsucita, care până astăzi a fost a prea iubitului meu stăpân, iar de mâne încolo va fi a prea supusei sale slugi; al doilea, am o sută pungi de bani la Baron Sachelarie şi alţi atâţia la Căminarul Polizache, cu dobânda cinci la pungă; al treilea am două vii în Valea Călugărească. Toate acestea aduc pe an un venit de lei şasezeci de mii. Bravo, Dinule! Bravo, băiete! Aşa este într-adevăr, dar sunt o slugă, o slugă boierească, meseria cea mai umilitoare din toate meseriile ţării“.
„Tot omul este stăpân pe voinţa şi pe gusturile sale: plugarul, după ce asudă toată ziua lucrând pământul, seara se întoarce la umilita lui colibă cântând şi găseşte lângă femeea şi copiii săi răsplătirea ostenelilor sale; neguţătorul, mulţumit de micul său câştig, cum apune soarele îşi închide prăvălia, şi dându-se cu încredere în braţele desfătării este fericit; numai noi, ciocoii de prin curţile boiereşti, suntem ursiţi la cea mai aspră robie. Noi nu trăim decât ca să ducem înnainte blestemul lui Cain, ucigătorul de frate, tremurând la glasul stăpânilor noştri, precum tremură el, când auzea glasul lui Dumnezeu strigându-i:
— „Caine, ce-ai făcut pe fratele tău?“
— „De ce folos ne sunt nouă mâncările cele bune, când nu le putem gustà în linişte? Ce preţueşte o casă bine încălzită şi un pat moale şi frumos, când noi dormim pe picioare ca pelicanii, sau cu ochii deschişii ca iepurii, spre a fi gata la poruncile stăpânilor noştri în orice ceas al nopţii!... Dar astă viaţă plină de chinuri va încetà odată! Moşia cea mare a Grecului am înghiţit-o şi nu m-am înecat“. „Viile din Valea Călugărească i le-am hrăpit fără cea mai mică greutate; au rămas acum cele două moşii din Buzău şi casele; bun e Dumnezeu şi pentru dânsele, şi atunci voi lăsà pe fanariot cu punga mai uşurică decât a unui
nefer
de Spătărie, şi cu sufletul încărcat cu blestemele săracilor, din ale cărora sudori şi-a strâns acele bogăţii“.
După ce Păturică termină această filozofie ciocoiască, scrise un răvaş şi îl trimise lui Costea Chioru.
CAPITOLUL XX. Teatrul în Ţara Românească.
De va fi existat teatru în țara noastră înainte de Caragea, nu ştim; istoria nu ne spune nimic; chiar tradiţiunile populare nu ne arată decât venirea unor scamatori arabi şi turci, cari scoteau panglici din guri, înfigeau ace prin muşchii mâinilor, vărsau meiu pe nas şi scoteau din cap o mulţime de căciuli252).
In timpul lui Caragea veni pentru prima oară un întreprinzător de dioramă253) şi clădi un teatru de scânduri în curtea Banului Manolache Brâncoveanu254). Acest teatru optic ţinu câtva timp, iar mai în urmă Domnița Ralù clădì la Cişmeaua Roşie o sală de bal, în care se adunau boierii şi cucoanele de petreceau nopţile cele lungi ale iernei.
Puţin însă după aceia veni în Bucureşti un antreprenor de teatru melo-dramatic cu o trupă formată astfel încât să poată reprezintă: tragedii, drame, comedii şi chiar opere.
Artiştii cei mai principali ai acestei companii erau: Gherghei (directorul) pentru rolurile comice, madame
Dilli
pentru rolurile forte de femeie, demoazela
Dilli
pentru rolurile de jună amantă, iar domnul
Steinfels
erà prim amant forte.
Repertoriul lor se compuneà din cele mai frumoase producțiuni dramatice şi opere muzicale ale şcoalelor italiană şi germană; dar piesele cari întâmpinau o primire mai favorabilă în publicul teatrului nostru erau:
Saul
,
Ida
,
Pla-de-Tolomei,
Briganzii
şi
Faust,
precum şi operele:
Gazza-Lddra
,
Moise in Egipt
,
Cenerentola
,
Flautul magic
,
Idomeneu
şi câteva altele255).
In timpul acesta, naţiunea elenă se pregăteà să rupă lanţurile ce de patru secoli o ţineau în sclavie. Bărbaţii cei mai luminaţi şi mai patrioţi ai acestei naţiuni se adunaseră din toate părţile în România şi în ţările vecine cu dânsa şi formaseră din Bucureşti un centru de operaţiune a mai multor comitete ce lucrau în unire pentru binele patriei lor.
Intre bărbaţii înscrişi în registrele comitetului revoluţionar elenic din Bucureşti, figurau: Atanasie Cristopolu, noul Anacreon al Grecilor moderni, Iacovache Rizu, poet cu mare reputaţiune, Scufu, care mai în urmă reprezintă pe Grecia liberă la mai multe curţi ale Europei, doctorul Cristali, Constandie Buzăul şi Logofătul Gheorghe Serurie.
Aceşti oameni, în adevăr mari şi înzestraţi cu inimi generoase, cunoscând cât de mult contribueşte teatrul la formarea inimei unui popor primitiv şi la pregătirea lui pentru fapte eroice, se gândiră a înfiinţa un teatru în limba elinească.
Ca să poată dar a realizà această ideie ce ţintea la pregătirea junilor eleni din principate pentru sfânta luptă a independenţei clasicului pământ al Eladei, formară repertoriul lor tot din piese pline de patriotism, virtute, abnegaţiune şi ură în contra tiraniei.
Prima producţiune ce se reprezentă pe scena acestui teatru fu
Moartea lui luliu Cezar
de Voltaire, tradusă în elineşte de logofătul Gheorghe Serurie. Succesul ei fu splendid, iar întipărirea ce lasă în inima spectatorilor fu atât de mare, încât după ieşirea din teatru, mulţi dintre elini intonau pe uliţi peanul răsbunării şi al morţei.
După această piesă urmară:
Mânia lui Achil
compusă de
Atanasie Cvistopolu
;
Timoleon,
de
Zampelius
;
Meropa
,
Zaira
şi
Mahomet
de
Voltaire
,
Orest
şi
Filip II,
de
Alfieri
;
Polixeni,
de
Iacovache Rizu
şi
Aristoden,
de
Monti.
Cel ce voieşte să afle dacă aceste piese au produs sau nu efectul lor, să întrebe câmpiile Drăgăşanilor din România şi pe ale Greciei sclave pe atunci, şi ele vor răspunde arătându-i un popor liber şi un regat nou înscris pe harta Europei.
Actorii cari au luat parte la reprezentarea acestor producţiuni teatrale, erau mai toţi studenţi din şcoala elinească; iar cei ce s-au deosebit mai mult prin geniu şi talent au fost:
C. Aristia, Theodor Gazi, Constantin Şomache, Doctorul Formion
şi
Gheorghe Maşu.
La început, toate rolele femeieşti se jucau de bărbaţi şi mai cu seamă de tînărul
C. Aristia,
al căruia fizic şi dexteritate se conformau mai mult cu caracterul femeiesc, dar mlai în urmă s-a găsit o femeie, anume Marghioala 236), care a primit cu mare plăcere să joace aceste role în toate piesele repertoriului.
Junii români, ce-şi făceau studiile în şcoala elinească, văzând pe străini realizând într-un timp atât de scurt o instituţiune de cea mai mare necesitate pentru o naţiune, luară hotărîrea a-i imità.
Spre acest sfârşit se aleseră câţiva din cei mai cu talent şi în puţin timp ridicară pe scenă faimoasa tragedie a lui
Euripide,
numită
Ecuba
257).
Această piesă, ce pentru prima oară da ocaziune limbei române a intrà în templul muzelor, avù un succes nu tocmai satisfăcător din cauza geloziei şi a rivalităţilor. După dânsa se reprezintă
Sgârcitul,
de
Molière
258 ), şi alte câteva producţiuni, apoi încetă.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, care dete naţiunii române drepturile ei cele strămoşeşti, o datorăm în mare parte ideilor de libertate şi eroism, culese de junii români din piesele:
Moartea lui Cezar
,
Achil
,
Timolean
şi
Ecuba.
Cât dură aceste turburări politice, în care Românii cu armele în mâini smulseră delà tiranii lor dreptul de a fi guvernaţi de principi români, teatrul stătu închis.
Melpomene
şi
Thalia259)
părăsiră marginile Danubiului, şi se aşezară în patria lui Leonidas, ca să aprinză în pieptul descendenţilor lui focul cel sacru al libertăţii, care purifică pe naţiuni de lepra sclaviei.
După revoluţiune ven la domnie, principele Grigorie D. Ghica.
Acest domnitor român, deşi aveâ mare dorinţă ca să aducă ţara la cel mai înalt grad de fericire, dar ranele ei erau multe şi vindecarea lor reclamă timp îndelungat şi sacrificii colosale.
El, dar, ca un adevărat părinte al naţiunii, studiè cu seriozitate poziţiunea ţării şi începù opera regenerării prin îmbunătăţiri de prima necesitate: regulă finanţele ţării sleite de domnii fanarioţi şi invaziunile precedente; combâtù abuzurile amploiaţilor, înzestră Capitala cu pavagiu de piatră, înfiinţă şcoale în limba română260) şi poate că ar fi făcut mai multe îmbunătăţiri, dacă resbelul turco-rus nu-l da jos după scaunul domniei.
Guvernul provizoriu rusesc, 'deşi în aparenţă se arătă că doreşte luminarea Românilor, în fond însă făcea tot ce putea ca să introducă confuziu-nea spiritelor şi ignoranţa261), dar la 1834, numindu-se Alexandru Dimitrie Ghica domn al ţării, Românii din toate părţile începură a se deşteptà din letargia în care se aflau până aci.
„Curierul Românesc”,
singura foaie pe atunci, prin articolii săi plini de patriotism, începu a chemà pe Românii cei inteligenţi să depue pe altarul patriei renăscute rodul ostenelilor şi al veghierii lor.
O societate filarmonică se înfiinţă. Fondatorii ei fuseră: I. E. Rădulescu, I. Câmpineanu şi C. Aristia. Cel dintâi contribuià cu doi galbeni pe lună, lucrări literare şi sacrificii tipografice pentru imprimarea de piese teatrale, programe înştiinţări, etc.; cel de-al doilea, cu patru galbeni pe lună; iar Aristia cu un galben pe lună şi îndatorirea de a da lecţiuni drama-ice câte şase ore pe fiecare zi.
După şease luni de lupte gigantice în contra dificultăţilor de tot felul societatea isbuti a pune în scenă pe
Mahomet
de
Voltaire,
cu luxul şi îngrijirea putincioasă în acei timpi.
Piesa, în fine, reuşì de minune. Publicul, acuzat astăzi că nu este în stare să înţeleagă producțiunile clasice, se entuziasmase atât de mult în cât cerea prin manifestări sgomotoase reproducerea piesei.
Junii elevi ce se distinseră în această piesă au fost: Nicu Andronescu în rolul lui Mahomet, loan Curie într-al lui
Zopir,
Diamandi Nicolae a jucat bine pe
Zeid.
şi Ralița Mihăileanu pe regina
Palmira;
dar inamicii Românilor prevăzând moralitatea şi patriotismul ce puteau să inspire asemenea piese în inima poporului, întrebuinţară toate mijloacele şi suiră pe scenă comedii şi farse imorale care conrup spiritul şi inima262).
Efectul moral ce produse reprezentarea lui Mahomet fu necalculabil; venitul societăţii filarmonice se înzecì; numărul membrilor ei se ridică până la şaptezeci indivizi, între cari figurau cei mai nobili şi tnai inteligenţi bărbaţi ai societăţii noastre. Entuziasmul merse aşa departe încât unii dintre asociaţi, şi chiar dintre particulari, în sacra şi patriotica lor esaltare, începură a dota societatea cu donatiuni testamentare 251). Dar inimicul cel neîmpăcat al fericirii noastre, văzând toate aceste mărinimoase aspiratiuni ale Românilor către civilizare, aţâţă mai întâi gelozie între capii societăţii, apoi între I. Câmpineanu şi Principele Domnitor; iar după aceea prin coruptiune şi intrigă, reuşi a distruge acea societate, care de ar fi existat până acum, negreşit că arta dramatică şi literatura noastră ar fi ajuns la mare grad de cultură.
Mărul discordiei care aduse această nenorocire fu o medalie de aur proiectată de societate a se da prin vot membrilor societăţii, cari ar fi meritat mai mult. Se zice că Câmpineanu ar fi dorit să i se dea numai lui acea medalie şi de aceea începuse a luà ton de dictator; pe de altă parte iarăşi Principele Ghica, văzând cu ochi răi crescânda popularitate a Câmpineanului şi temându-se a nu ajunge printr-însa la tron, aduse lucrurile astfel, încât I. Eliade şi C. Aristia îşi deteră demisiunea şi printr-aceasta totul se spulberă în vânt.
Puţin cevà mai în urmă se făcură noui încercări pentru reînfiinţarea societăţii Filarmonice. C. Aristia fu însărcinat cu această lucrare. El conduse lucrurile cu mare silinţă şi amor propriu; văzând însă că teatrul şi literatura erau numai un pretext, iar adevăratul scop erà intriga politică, se retrase.
După trecere de câtva timp, iarăşi începură a se ivi simptome pentru redeschiderea teatrului naţional. De astă-dată însă Domnitorul însuşi se pusese în capul întreprinderii, cu scop — după mărturisirea contimporanilor — de a paralizà influența Câmpineanului şi a surpà totdeodată şi teatrul.
Spre împlinirea acestui scop, chiemă iarăşi pe C. Aristia, şi-i propuse Direcţiunea teatrului cu salarul de galbeni cincizeci pe lună şi tot venitul reprezentațiunilor. Este însă un proverb, care zice:
„Cine s-a fript cu ciorbă, se teme şi de iaurt".
Bietul Aristia se fripsese de două ori cu ciorbă, şi ceeace i se ofereà acum, nu erà nici iaurt, nici apă rece. Spre a scăpà, dar, de această nouă amăgire, cerù dela Domnitor să i se deà înscris ofertele ce îi făcuse.
Această dorinţă nu i se împlinì de Domnitor sub diferite pretexte, între cari intră şi acela, că nu voieşte să se declare pe faţă protector al teatrului, ca să nu atingă susceptibilitatea Câmpineanului.
Aristia primì şi se fripse pentru a trea oară, căci după suirea pe scenă a lui
Saul
de
Alfieri
cu un succes gigantic, în care se distinse foarte mult junele Curie, începură persecuţii indirecte, cari aduseră căderea definitivă a teatrului264).
La anul 1844—1845, Constantin Carageali, elev al lui Aristia, părăsi capitala Moldovei, unde întreprindeà arta dramatică cu un mare succes, şi însoţindu-se cu C. Mihăileanu, şi prin concursul d-lor: Ănesti Cronibace, Lăscărescu, Raliţa Stoenescu şi Caliope Carageali, deschiseră iarăşi teatru 265).
CAPITOLUL XXI Femeia a scos pe om din raiu.
Lectorii noştri cunosc planul lui Păturică şi al Duduchii de a ruinà pe fanariot; n-au însă nici o ideie despre ingenioasele lor mijloace prin cari îşi puneau în lucrare întunecoasa lor infenţiune. Este dar de datoria noastră de a da acì câteva probe despre vicleniile acestor doi şireţi.
Cunoaştem cu toţii că luxul este cel mai teribil agent al corupţiunii; pentru dânsul, femeia cea mândră şi uşoară de minte calcă în picioare credinţa jurată soţului ei, vestejeşte onoarea sa şi a familiei, îşi face copiii nefericiţi, cade în ura şi dispreţul societăţii, în fine face totul şi se pierde în prăpastia celor mai mari crime.
Acest flagel inventat de Satan, ca să piardă pe om prin femeie, deşi se introdusese în ţară la noi de către fanarioţi, cu scop de a ne face să pierdem simplitatea şi viaţa cea aspră, ce ne da tăria de caracter, dar el fiind foarte costisitor, se întinsese numai în clasele cele avute, iar poporul de jos rămăsese neatins. Dar invaziunile, ce neîncetat călcară ţara, introduseră cu încetul manufactura europeană, care se compune în mare parte din diamante şi aurării falşe, precum şi din postavuri şi mătăsării arse, cu cari neguţătorii cei fără conştiinţă înşelau şi sărăciau norodul 266).
Răul acesta merse crescând neîncetat; iar în timpii lui Caragea ajunse la culme. Luxul, acum, îşi aveà proseliţii săi în toate clasele societăţii; femeile nu mai visau decât diamanticale, stofe de mătase şi alte secături de acestea, pentru cari erau în stare a sacrificà tot.
Deschiderea clubului dela Cişmeaua Roşie şi prefacerea lui mai în urmă în sală de teatru, dete o întindere şi mai mare luxului. Toată societatea doreà să vadă tragediile şi operele germane reprezentate de Gherghei. Nu erà familie în care să nu se vorbească despre teatru, şi mai cu seamă despre găteala cucoanelor. Femeile îşi martirizau bărbaţii iar junele şi junii pe părinţii lor, ca să le cumpere veştminte noi, diamante şi parfumării. In darn se opunea bietul
calemgiu
la pretenţiunile femeii sale, în darn îi repetà de o mie de ori, că dintr-o leafă de cincizeci lei pe lună267) nu poate să ție greutăţile familiei şi să facă şi lux, căci femeea puneà mâinile în şolduri şi îi răspundea prin aceste cuvinte:
— „Calicule! dacă n-ai stare, de ce te-ai însurat? Să-mi faci rochie de
maltef
268), şi să-mi cumperi şal şi cercei de Lipsea, auzi tu? C-apoi îmi fac eu... Ințelesu-m-ai?“
Nenorocitul soţ tăceà şi ipriveà cu sufletul plin de întristare pe soția sa îmbrăcată întocmai ca cele mai dintâi cucoane, fără să-şi aducă aminte că a contribuit cât de puţin la strălucitul lux al soției sale.
Intr-o seară, Postelnicul Andronache, în contra obiceiului său, se aflà acasă la dânsul. El şedea pe o sofa,fumându-şi ciubucul cu o flegmă269) demnă de un osmanlâu şi vorbià din când în când cu Păturică.
— „Aşa, Dinule dragă“, zicea el, „să ne mai măsurăm cheltuelile, că nu mergem bine. Ce Dumnezeu! Eu câştig pe tot anul aproape la patru sute pungi de bani, şi cu toate acestea vii neîncetat de-mi spui că n-avem bani şi mă sileşti să fac împrumutări“.
— „Foarte bine te-ai gândii, milostive cucoane; numai este cam târziu. Datoriile s-au mărit foarte mult prin neplata dobânzilor; Costea Chioru vine în toate zilele de-mi cere dobânda şi capetele; grămăticul lui Baron Meitani, asemenea; fără a mai adăogà, că de multe ori întâmpin greutățile curţii din mica mea lefşoară de calemgiu, pe care mi-aţi dat-o
blagarodnicia
voastră“.
— „Dar bine, Dinule, îmi aduc aminte că chiar în luna trecută am câştigat peste o sută pungi de bani dela slujbele ce am dat la unii alţii prin mijlocirea mea; ce s-au făcut aceşti bani?“
— „S-au cheltuit toți, milostive cocoane“.
— „Ei bine, pe ce? fă-mă să înţeleg“.
— „Asta este foarte cu putinţă; să adun catastiful, să vezi“.
Ciocoiul se pogorî jos, în camera lui, şi se întoarse într o clipă ţinând în mâini o carte mai mult lungă decât lată, pe care deschizând-o, citì cu o manieră cancelarică:
Catastif de
dosolipsie
al casei Dumnealui Marelui Postelnic Andronache Tuzluc.
Leatul 1818, Septembrie 1.
Primiti.
Talere, Bani
20.000. Dela şeapte ispravnici ce au luat pi-tacele din mâna mea.
6585. Ipac, dela alte husmeturi date prin mine.
3.567. Ipac,dela nouii căpitani de poteră ce luat pifacele tot prin mine.
8.600. Arenda moşiei
Plânsurile
pe leatul 1818.
1.250.90 Ipac, din vânzarea a 2500 vedre vin, vadra pe bani şeasezeci.
270. De dare şi luare. (N. A.).
2.500. Din vânzarea pădurii depe moşia
Chinuelile.
3.500. Dela igumeni pentru volnicii şi alte
madele271).
2.000. Delà episcopul Râmnicului pentru pentru prefacerea unui zapis de datorie.
l.700- Ipac, dela episcopul Buzău.
297.30 Dela doi nemţi, ca să aibă voe a jucà pe la bâlciuri:
la o para cinci272).
50.000. — Fac peste tot primirile.
Cheltuiţi pe leatul 1818.
3.680.— Cheltuiala cuinii, care se vede trecută condeiu cu condeiu în catastihul Stolnicului.
1.560.— Lemne pentru iarna trecută.
800.— Cărbuni.
600.— Fân şi orz.
380.— Imbrăcămintea ţiganilor.
l-800.— Facerea unui han la moşia
Chinuelile.
400.— Dregerea
butcei
şi a
radvanelor.
15.000. — La două ziafete: unul la Sf Andrei şi
unul la Sf. Vasile.
12.500.— Daţi giuvaergiului pentru diadema de diamant şi alte giuvaericale date cocoanei Duduchii la Sf. Andrei.
1.000. Chiria caselor cocoanei Duduchii.
250.— Ipac, simbria slugilor dumneaei.
3.000. — Ipac, simbria amăuţilor.
8.000. —
Giuvaeruri,
blane de
samur, cacom
şi
de
belchiţă
273),
icumaşuri
de rochi cocoanei Duduchii de Sf. Vasile.
250— Daţi
iamncilor
274) şi
calemgiilor
ce au venit de Crăciunul domnesc275). 250.— Daţi
meterhanelii, idicliilor, fustaşilor
şi altor
tagme
de slujitori, bacşiş de Sf. Vasile.
19.380.— Dați blagorodniciei voastre pentru buzunar în mai multe rânduri.
1.200.— Simbriile slugilor casei.
200.— Bacşişul lor de Sf. Vasile.
66.670. — Fac cheltuiţi.
50.000.— Se scad primiţi.
16.670. — Cheltuiţi mai mult şi cari s-au luat cu dobândă dela Costea Chiorul.
Fanariotul ascultă cu luare aminte socotelile ce-i înfăţişă Păturică, dar când ajunse la încheere si văzu luate de vânt cele una sută pungi de bani, şi o datorie nouă de lei 16.670, cu dobândă ovreiască, oftă din adâncul inimii; dar în momentul când se gătea să facă oarecari băgări de seamă şi mustrări vătafului său de curte, ajunse la urechea sa sgomotul unei trăsuri ce se oprise la scara caselor sale.
Păturică ieşì să vază pe vizitator şi revenind anunţă pe Chira Duduca.
— „Duduca!“ exclamă fanariotul cu surpriză.
— „Da, milostive stăpâne, dumneaei“.
— „Lasă-mă dar singur şi te voiu chemà la trebuinţă“.
Păturică lăsă capul,în jos şi ieşind din cameră, se întâlni faţă în faţă cu Duduca, căreia ii şopti:
— „Să te văz, acum este timpul".
— „Lasă pe mine“, răspunse ea, cu un accent ce se stinse pe frumoasele ei buze, precum se stinge o armonie de tonuri muzicale purtată pe aripele vântului din locuri depărtate; apoi intră în iatacul grecului şi şezu lângă dânsul pe sofa. Vestmintele ei simple, dar bine tăiate, coafura cea împănată cu roze şi micşunele, parfumurile cu cari erà stropită şi, mai presus de toate, graţiosul aer ce aveà în acea seară, arătau până la evidenţă necesitatea ce aveà ea de a încântà şi a ameţì pe fanariot mai mult decât totdeauna.
Scopul ei erà deja pe jumătate împlinit, căci fanariotul, cum o văzu, devenì palid şi începu să-i tremure fibrele de emoţiune.
— „Dumnezeule! Cât eşti de frumoasă, Duduco“, exclamă el, cu ochii rătăciţi şi cercând cu mâna tremurătoare să apuce pe a frumoasei cochete.
— „Râzi de mine, cucoane Andronache; eu nu sunt atât de frumoasă precum zici“.
— „Nu, Duduco, îţi spun adevărul“.
Greaca se plecă şi-l sărută pe obraz cu un transport de amor prefăcut, luă mâna lui într-ale sale şi o acoperi de sărutări, apoi căzu în nişte meditaţiuni, pe cari fanariotul le tălmăceà în multe chipuri, dar toate în favoarea amorului său.
Mai multe scene de un amor delicios se petrecù între dânşii, dar când greaca crezu că a sosit timpul să deà lovitura decisivă, se prefăcù că cade într-o adâncă întristare, oftă cu o prefăcătorie ce nu s-a văzut până acum chiar la cei mai lăudaţi actori dramatici ai teatrului nostru şi vărsă câteva lacrimi mincinoase.
Fanariotul o privi cu extaz şi durere de inimă, căci din nenorocire o iubeà până la nebunie. In momentele acestea, vicleana femee scoase o gevrea276) albă din buzunarul unei scurteici blănită cu
cacom
277) alb şi îşi şterse ochii, apoi îmbrăţişa pe fanariot şi începu a-l sărută cu buzele ei cele rumene şi arzătoare ca focul.
Aceste fine prefăcătorii puse pe fanariot într-o poziţiune foarte critică; el nu ştia la ce să atribuie lacrimile şi furiile de amor ale amantei sale.
Greaca începù iarăşi a ofta şi a lăcrimà.
— „Ce ai, Duduco, de plângi şi oftezi“, o întrebă fanariotul, cu un aer în care se vedeà desperarea şi curiozitatea. „Spune-mi cine te-a supărat?"
— „N-am nimic, nu m-a supărat nimeni“.
— „De ce plângi, dar? De ce oftezi?“
— „Plâng nenorocirile mele“.
— „Şi care sunt acele nenorociri? Nu te îmbrac? Nu-ţi dau de mâncare şi casă? In sfârşit nu te iubesc mai mult decât pe mine? Nu vezi că amorul tău m-a
zalisit
278), am ajuns ca
Manea nebunul?..."
— „Prefăcătorii bărbăteşti şi nimic mai mult“.
— „Nu Duduco, pe viul Dumnezeu, te iubesc din toată inima“.
— „Dacă m-ai iubi, m-ai lăsă şi pe mine să mă duc la plimbare, la teatru nemţesc şi la comedie; nu m-ai ține închisă ca p-un papagal şi îmbrăcată cu trenţele astea ca o preoteasă de maha1a“.
— „Dar bine,
giuvaericalele
ce ți-am trimes la ziua mea,
cumaşurile
279) de rochii, şalurile; toate acestea le numeşti trenţe?“ zise fanariotul, ofensat şi atins de nemulţumirea amantei sale.
— „Nu sunt trenţe, dar nu sunt la modă“.
— „Să le schimbăm şi să luăm altele la modă“.
La aceste cuvinte, Duduca începu să râză cu hohot.
— „De ce râzi?“ întrebă fanariotul.
— „Auzi colo, să le schimb! Da, slavă Domnului! nu sunt nici
condicăreasă,
nici
teleloaică".
— „Dar bine, Duduco dragă, e păcat să şază de geaba în sipet“.
— „M-am gândit eu la aceasta şi le-am vândut pe toate la Tolba ovreica280)“.
— „Şi acum?“
— „N-am alte haine decât acestea ce le vezi, şi cerceii aceştia de tumbac (bronz)?“
— „Şi ce ai prins pe dânsele?“
— „Mai nimic, o mie cinci sute lei“.
— „O mie cinci sute!.. dar ştii tu, Duduco, că acele lucruri costiseau peste o sută de pungi de bani?“
—
„Teleloaica
mi-a zis că pietrele sunt proaste".
Grecul rămase pe gânduri apoi zise:
— „Ei bine, Duduco, cu ce o să ieşi acum în lume?“
— „Cu vestmintele ce vezi pe mine“.
— „Să te ferească Dumnezeu de una ca aceasta. Amoreaza Postelnicului Andronache nu va purtà niciodată rochii de
maniţă
şi de
bogassiu.
Greaca, mulţumită foarte mult de ambiţiunea în care adusese pe amantul ei, schimbă vorba.
— „Am auzit“, zise ea, „că teatrul nemţesc este foarte frumos şi nemţoaica cea tânără a înebunit lumea, se mai zice iarăşi, că hatmanul Cărăbuş moare după dânsa. Când o să mă duci să o văz şi eu? Ai? Spune-mi!“
— „O să vie vremea, scumpa mea“.
— „Am auzit că zilele astea o să parastiseas-că281)
„Italiana în Algir“
, bucată cu cântece. O să mă duci să o văz şi eu?“
— „Da, da, o să te duc“, îngână fanariotul, aprins de gelozie.
— „Să văz şi eu cucoanele şi boierii cei mari“.
La zicerea boieri, gelozia fanariotului se irită şi mai mult; el se temea să o expuie vederii lui beizadea C. şi a
capioldaşilor
lui, căci îi ştià cât erau de stricaţi.
Duduca se prefăcu că voieşte să plece, dar în momentul când îşi luà rămas bun dela amantul ei, uşa camerei se deschise puţin, şi lăsă să se vază capul cel pleşuv şi faţa cea plină de viclenie a lui Costea Chiorul, bogasierul.
— „Kir Costea!“ zise Duduca cu o surpriză prefăcută.
— „Da, plecata slugă a Măriei sale Marelui Postelnic şi a d-tale, prea strălucită cuconiţă“, răspunse şiretul, lăsând să se vadă cât se putea mai bine o cutie cu giuvaericale şi câteva şaluri şi cumaşe de mătăsării.
— „Ce ne aduci nou, chir Costeo?“ exclamă fanariotul, cu gravitate.
— „Să trăeşti, arhon Postelnice! Am desfăcut astăzi taxidul de marfă ce am primit dela Ţarigrad, şi după datorie am venit mai întâi la înălţimea ta, ca să-ţi alegi ce-ţi va plăceà“.
— „Aferim, chir Costeo, să trăieşti; dar ia spune-mi ce ne-ai adus; deschide-ţi cutiile, să vedem şi noi. Ai, dă-te mai încoace!“
Costea Chiorul deschise cutia pe care o adusese cu dânsul şi începu a desface mărfurile, pronunţând cu îngâmfare numele fiecărei mătăsării sau giuvaerica: „asta este
hataia
282) de Veneţià
sadea, hataia flovantin, Camohas
de Veneţià cu fir,
camohas
sadeà, catifea cu aur şi
sadeà
de Veneţia,
sandal cianfes, canavăţ, tafta, atlàs vărgat,
şi cu flori,
hares pungiuc, fesuri tuneslii.
basmale de Triest, de Franţa şi de Englitera,
tulpan mosc, alagea
de Triest, şal de India
ciceacliu,
şal
boza-fer
mai cu flori prin colţuri, gear de India,
sanguliè,
brâuri
caragialar
cusute,
cutnii, alageà, citarii
şi
gazii de Brussa, suvaele de
Halè284)
Greaca priveà cu ochii scânteietori mătăsăriile de Veneţia, de Franţa şi de Brussa, şi când îi plăcea vreuna, făcea lui Costea câte un semn de înţelegere, iar el punea la o parte materia aleasă.
— „Ceva giuvaericale frumoase şi iettine, exclamă Duduca, cu o voce tare, şi făcând un nou semn de înţelegere neguţătorului.
— „Avem, strălucită cuconiţă, de cele mai frumoase, dar sunt cam scumpuleţe.”
— „Nu te teme despre preţ, adaose Postelnicul, cam atins la mândrie, „scoate tot ce ai mai bun şi voiu plăti cu bani
peşim
(gata).
Aceste cuvinte umplură de bucurie pe amândoi amăgitorii. Costea Chiorul începu să scoată dintr-o cutie: coliere
(ghiordane)
de diamant şi de rubine, cercei de berliant285), mele de smarald, rubin, berliant şi matostat, făcând fiecărui obiect câte o laudă nemeritată.
Duduca alese un colier de diamant, o pereche cercei de briliant, câteva inele de rubin şi smarald, vreo câteva carfiţe (ace) de aur cu pietre scumpe şi zece bucăţi de mătăsării dm cele mai
— „Ia să vedem, Duduco dragă, ce ţi-ai ales!”
Ea, ca să aţâţe şi mai mult ambiţiunea lui, zise cu un zâmbet înrăutăţit:
— „Iată lucrurile ce am ales, dar...“
— „Dar ce? răspunse fanariotul ofensat.
— „Costisesc prea mult, nu sunt pentru mine".
— „Aceste vorbe mă supără, Duduco. Ia ori ce-ți place; ia chiar toată marfa lui Costea, ca să vezi că pentru amorul tău sunt în stare să jertfesc chiar viața mea...” Apoi întorcându-se către Costea, îi zise:
— „Fă socoteala, Costeo, şi spune-mi ce-ţi sunt dator?”
— „Numai decât, Măria ta”.
Și scoţând un petic de hârtie din sân şi un condei de pana din călimările de alamă ce purtà la brâu se prefăcù că scrie şi sumariseşte; iar după ce clătină capul de câteva ori, ca să arate de câtă importanţa erà suma ce aveà să pronunţe, zise:
— „Giuvaericalele și cumașele de rochii costisesc una... sută, douăzeci pungi de bani“.
— „A! a! E foarte scump; nu iau nimic“, exclamă greaca luând un aer de o sublimă prefăcătorie.
— „Ține-le pe toate”, adaose fanariotul, şi întorcandu-se către neguţător, îi zise cu mândrie:
— „Vrei să-ți plătesc acum în bani
naht
286) sau să-ţi fac zapis cu
diorie
287?)“.
— „Bine ar fi să-mi plăteşti în
naht,
dar ca să nu te supăr primesc şi pe datorie; să-mi dai însă o piliță cu nume deschis către Baron Sachelarie sau către Căminarul Polizache şi totul se va isprăvi”.
— „ Bine, fie după cum zici“.
Polița se scrise și se dete în mâna lui Costea, care o primì făcând închinăciuni până la pământ.
In momentul când se termină această infernală tâlhărie, un gemăt răguşit se auzì în cameră. Nimeni nu băgă de seamă, afară de Duduca, care deveni palidă ca un cadavru.
Acel gemăt ce semănà cu urletul de bucurie al demonilor când fac să cadă un sfânt în lațurile lor, erà expresiunea infernalei bucurii a lui Păturică, care, prin stratagema de acum a Duduchii, deveneà stăpân pe tot ce-i mai rămăsese bietului fanariot.
Duduca şi Costea ieşiră amândoi din casa fanariotului, mulţumiţi de treburile ce făcuseră.
CAPITOLUL XXII.
Italiana în Algir
288).
In mahalaua numită în vechime
Popa Dârvaş,
iar acum Biserica Albă după podul Mogoşoaiei, faţă în faţă cu casele cele mari ale Deşliului se aflà pe timpii lui Caragea o piaţă în mijlocul căreia clădise Doamna Ralu o sală de club care mai în urmă se prefăcu în feafru. Acest edificiu avea lungimea de optsprezece stânjeni, iar lăţimea de nouă şi câteva palme, privit însă din punctul de vedere sal stilului şi al altor amănunte architectonice, nu prezintă nimic însemnător. Interiorul lui se compunea dintr-o sală de spectacol şi câteva camere situate la dreapta şi la stânga sălii. întruna dintr-însele se ţineau dulceţi, rachiuri şi băuturi răcoritoare pentru trebuinţa publicului; iar în cea de a doua, şedeau slugile boierilor pe timpul reprezentaţiunii.
Sala teatrului, propriu zisă, avea trei rânduri de loji tapeţate cu postav roşiu şi împodobite cu perdele de chembrică cu ciucuri albi. La dreapta erà o sofa îmbrăcată cu catifea roşie pe care şedeà Domnitorul, iar mijlocul sălii erà acoperit cu laviţe căptuşite tot cu postav roşu. Scena se deosibeà de restul sălii printr-o cortină de pânză pe care erà desemnat Apollon ţinând lira pe genunchi. Intr-un spaţiu mic ce despărţeà scena de public, erau o mulţime de scaune şi pupitre 290) destinate pentru muzicanţii ce compuneau orchestra depe atunci. Iluminaţia erà în adevăr curioasă, căci în loc de lampadar şi lampe, teatrul erà peste tot iluminat cu lumânări de seu puse în sfeşnice de tinichea, spânzurate împrejurul sălii291).
Preţul intrării erà regulat în modul acesta: Lojile de mijloc se plăteau câte un galben şi erau lăsate pe seama boierilor celor mari, a consulilor şi a altor persoane de distincţiune; lojile de jos şi cele de la al treilea, rând se plăteau cu lei zece, şi erau comune pentru toţi cei ce voiau a le închiria: iar parterul se plătea câte lei trei de fiecare persoană.
La 8 Septembrie 1818, pe faţada teatrului despre care vorbirăm, erà lipit un afiş scris în limba grecească şi tipărit în tipografia boierilor Clinceni. Acest afiş vestià înaltei nobilimi şi respectabilului public depe atunci, că în seara acelei zile erà să vază şi să auză opera
„Italiana în Algir“
de compositorul Ioachim Rossini.
Această operă, fiind anunţată de mai multe ori şi încă nereprezentată, aţâţase foarte mult dorinţa publicului de a o vedeà. Amatorii dar de teatru veniseră cu două ore înaintea deschiderii teatrului spre a-şi cumpăra bilete de intrare; şi ca să fugă de urîtul ce pricinueşte aşteptarea, unii se plimbau formând mici grupe şi discutând despre diferite cestiuni de care se interesau: iar alţii formaseră un mare cerc împrejurul afişului şi comentau muzica şi intriga piesei cum se pricepeau. — „E tragedie”, ziceau unii. — „Ba este comedie”, răspundeau alţii, afară de câţiva învăţaţi, cari luând cuvintele „drama giocoso” în simţ material, afirmau cu aroganţă că nu este nici tragedie, nici sălii şi văzu cu destulă surprindere ca era iluminata cu lumânări de seu. A doua zi venind la Curte şi fiind întrebat de către Domnitor, de a petrecut bine sau nu, Marchizul răspunse ca luxul cucoanelor noastre este egal cu al nobleţei din Petersburg, numai un lucru nu mi-a plăcut, zise el Domnitorului. — «Ce lucru?» întreba Vodă Ghica cu nerăbdare. — «Lumânările cele de seu, al căror fum strica aierul sălii». — «Cât despre aceasta, ai dreptate, arhon Marchiz; dar la noi numai Domnul are voie să arză lumânări de ceară, ceilalţi cată să arză de seu». (N. A.).comedie, ci jalnică privelişte cu jocuri şi cântece!...
In timpul când se petreceau toate acestea, pe piaţa şi înaintea teatrului, se deschise o uşă şi se văzù capul cel pleşuv şi faţa cea galbenă şi rece a neamţului casier. Privitorii, ce până aci aşteptau liniştiţi, cum văzură pe casier, năvăliră toţi de o dată şi începură a cere bilete cu un sgomot foarte mare.
Neamţul însă, îşi vindeà marfa sa cu sânge rece şi după regulă, fără a se turburà cât de puţin de cererile ce i se adresau în numele celor mai mari boieri ai ţării! Dar când auzi strigând: „Loja marelui Postelnic Andronache Tuzluc” tăiè numaidecât biletul şi-l dete cu atâta grăbire, încât erà aproape să uite să ceară costul ei.
In fine, pe la şeapte ore şi jumătate după amiazi, porţile teatrului se deschiseră; publicul începu a intra înăuntru salutat cu temenele de arnăuţii ce formau garda de onoare şi în puţin timp, lojile şi parterul se umplură de privitori.
Directorul teatrului, fiind înştiinţat la timp, că în acea seară erà să vie şi Domnitorul împreună cu toată
ecpaiaua
sa (suita sa), osebit de alte înfrumuseţări de ocazie ce făcù, dete ordin a se ilumina teatrul cu lumânări de ceară, cari deşi produceau o lumină foarte slabă, erau însă de ajuns ca să facă a scânteià în mii de culori diamantele şi alte pietre nestimate grămădite pe cerceii,
fuliile
şi
ghiordanele
cocoanelor 292).
Intr-una din lojile curţii, sta Beizadea Costache Caragea, împreună cu doi fanarioţi şi cu Hatmanul Cărăbuş, favoritul şi neseparabilul său amic. Acest frumos şi libertin principe privea prin toate lojile, ca să găsească vreo frumuseţe necu-
noscută încă de dânsul, spre a o face victimă plăcerilor sale. După ce făcu un gir de privire peste tot teatrul, ochii lui rămaseră înfipţi asupra unei june femei, care, pe lângă o rară frumuseţe şi elegantă, aveà şi un costum din cele mai la modă şi mai bogate. Ea erà îmbrăcată cu o rochie de catifea pătlăginie, cu pieptii ridicaţi şi cu mânecile strimte după moda de atunci. Mijlocul îl avea încins cu un colan ţesut în fir
sârma
293), iar în mijlocul pieptului aveà o mare floare de diamant, care fiind pusă pe rochia cea de culoare închisă, strălucea cu mai multă tărie. Gâtul ei erà acoperit cu simizet de
blonduri294)
de Olanda şi cu un ghiordan (colier) de smaragde şi safire; în urechile sale cele delicate erau atârnaţi nişte cercei de diamant mari şi strălucitori; pe cap aveà un fes alb de Tripoli, legat împrejur cu o
sangulià
295) albă, cusută cu mătase şi fir, ale căreia extremităţi formau un frumos nod în care erau înfipte două flori de diamant.
După ce Beizadeaua o privì cu multă luare aminte se întoarse către Hatmanul Cărăbuş şi îi zise:
— „Costache?”
—,,Auz, Măria ta”.
— „Cunoşti tu pe cucoana aceea?”
— „Care, Măria ta?” ^
— „Aceea care şade în loja de lângă a Conțului Prusienesc”.
Cărăbuş privi cu luare aminte locul indicat, apoi răspunse cu mare linişte:
— „O cunosc, Măria ta”.;
— „Cine este, spune-mi?”
— „Este fata lui Mihale Ciohodarul".
— „Să vedem, pare că-mi aduc aminte; cum ai zis?... Fata lui?...”
— „Fata lui Mihale Ciohodarul din Isvor, şi acum ţiitoare a Postelnicului Andronache Tuzluc”.
— „Da, da! îmi aduc aminte, o cunosc”.
— „Vei fi voind poate să o vizitezi”, adaose Cărăbuş cu acel interes, ce mişcă pe toti junii cei demoralizaţi, când li se prezintă noi ocaziuni de desmerdări simţuale.
— „Ti-am zis că o cunosc şi credeam că înţelegi noima acestui cuvânt laconicesc”.
Pe când se petrecea acest discurs între Beizadeaoa şi favoritul său,
Seleam Ceauşul
curţii domneşti intră în teatru şi anunţă venirea Domnitorului.
Vestea aceasta făcu să se nască un freamăt în tot publicul care aşteptă venirea principelui cu acea nerăbdare şi curiozitate proprie mulţimei şi gloatelor societăţii.
In fine, principele intră în teatru cu aerul său de mărire, pe care fanarioţii ştiu foarte bine a-i imità. Publicul strigă de trei ori: „Să trăiască Măria Sa!“ Apoi se liniştì.
Reprezentarea începu prin frumoasa uvertură scrisă de celebrul Rossini în momente de o fericită inspiraţiune şi merse înainte până la faimosul terţet din care se formează finalul primului act, după a căruia terminare, cortina se lăsă, iar publicul din parter şi chiar din loji ieşi afară, ca să se răcorească.
După o mică pauză, clopoţelul dete semnalul începerii actului al doilea. Spectatorii se aşezară pe la locurile lor şi se puseră a ascultà cu mare atenţiune frumoasele melodii ce se cuprind şi în acest act; dar pe când reprezentaţia ajunse la scena în care Mustafa, Deiul Algirului, trimite pe sclavul Lindoro să cheme pe Isabela; iar lui Thadeo, Caimacamul său, îi zice că pe dată ce se va prezintà frumoasa streină şi îl va auzi strănutând de trei ori, să iasă afară, pe acest timp, doi Condicari de divan, ce şedeau pe o laviţă şi ascultau opera, începură a vorbi între dânşii şi a râde ca nişte nebuni.
— „Este curios dar foarte adevărat”, zise leşinând de râs unul dintre cei doi Condicari, adresându-se către celălalt.
— „Despre ce este vorba“, răspunse cel întrebat zâmbind, fără să ştie pentruce.
— „Priveşte, te rog mai cu băgare de seamă la ceea ce se petrece pe scenă şi vei vedeà că seamănă cu două picături de apă cu ceeace se petrece în casa Postelnicului Andronache Tuzluc“.
— „Şi ce se petrece în casa acelui boier?“
— „Lucruri mari, nenişorule; gugumanii ne mai auzite! Vezi pe cocoana aceea, care şade în loja de lângă Elciul Prusiei?... Uită-te bine la dânsa; vezi cât e de gătită: diamantele şi rubinele sunt aruncate pe dânsa cu lopata, par-că e brezaie296), sau teleloaică297)“.
— „Ei bine, o văz".
— „Acea femee este ţiitoarea Postelnicului 'Andronache Tuzluc“.
— „Bravo! E frumoasă de minune".
— „Aşa este precum zici, dar eu, unul, m-aş lipsì de asemenea frumuseţe şi fericire“.
— „Da de ce, bei-mu?"
— „Pentrucă l-a lăsat în sapă de lemn; 1-a făcut să-şi vânză două moşii pân’ acum şi mult puţin ce i-a mai rămas o să se strige mâine poimâine la mezat de către datornici".
— „Sărmanul om! poate că l-o fi iubind şi dragostea ameţeşte pe om“.
— „Aşi! nu mai crede, nu-l iubeşte de loc; şi pentru mai mare ocară a bietului om, s-a îndrăgit cu vătaful lui de curte, şi-i toacă starea fără mustrare de cuget“.
— „Ciudat lucrul! Dar ia spune-mi, cine este acel vătaf de curte?“
— „Este un oarecare Dinu Păturică, un opincar delà Săcueni şi un şiret de n-are pereche“.
— „Dar bine, măi frate, cum s-a alăturat el pe lângă Postelnicul?“
— „A venit în curtea lui cu picioarele goale şi trenţăros; bietului om i s-a făcut milă de dânsul, l-a îmbrăcat, l-a dat la şcoală să înveţe carte grecească, l-a boerit şi l-a pus în husmet; iar el, drept muţumire pentru toate aceste părinteşti faceri de bine, îi mănâncă starea şi-şi bate joc de cinstea lui“.
— „Curios lucrul! Dar bine, nu s-a găsit cineva să-i deschiză ochii şi să-l scape de această prăpastie spăimântătoare?“
— „Nu ştiu zău; ştiu însă că eu, unul, de aş fi dintre cei mai de aproape prieteni ai lui, tot n-aş cutezà să-i dau sfat în madeaua aceasta“.
— „Şi de ce să nu-i faci acest bine?“
— „Pentrucă m-aş învrăjbi cu dânsul“.
— „Nu înţeleg nimic“.
— „Ascultă, măi frate; omul dacă apucă să cază la o patimă oarecare, poate să-l sfătuiască toată lumea, chiar Dumnezeu de ar veni şi i-ar zice să-şi vie în simţiri, el nu l-ar ascultà, ci va merge înainte, până ce va da în prăpastie“.
Un mic sgomot ce veneà despre uşa teatrului, dete ocasiune unuia din spectatori a se ridicà după laviţă şi a privi în partea în care se aflau cei doi condicari. Acel om erà Postelnicul Andronache Tuzluc; el auzise tot ce se vorbise de dânsul şi voind să cunoască mai bine pe acele două persoane, ce se ocupau de treburile sale, se servì de acea ocaziune, ca să-i poată privi în față.
CAPITOLUL XXIII. Slugile boereşti.
Pe când floarea societăţii din Bucureşti petreceà în sala teatrului ascultând muzica lui Rossini şi privind magnificul fast al lui Caragea şi al copiilor săi, într-o cameră, alături cu sala teatrului, erau adunate toate slugile boiereşti şi aşteptau acolo ieşirea boierilor din teatru, ca să le ajute a se sui în butci şi a-i duce la casele lor.
Camera aceasta erà foarte spaţioasă şi mobilată cu paturi de lemn învelite cu rogojini. Un mangal de aramă, plin cu cărbuni aprinşi, slujeà de încălzit şi un felinar cu patru lumânări, spânzurat în mijlocul casei, procura lumina trebuincioasă.
Intre slugi (feciori) există de mult timp un fel de ierarhie, întocmai ca cea din clasele boierilor; boier este marele Ban, tot boier este şi Pitarul, şi Şetrarul; dar Banul şi cei de seama lui şed la masă cu Vodă, pe când boierinaşii cei mici tremură de frig prin săli sau aprind ciubuce boierilor celor mari.
Feciorii depe la boierii cei mari plecând dela această regulă de distincțiune, ocupau în paturi locurile cele mai bune, iar ceilalţi şedeau unul lângă altul, înghesuiţi ca sardelele în butoaie.
Feciorul Banului X*** după ce umplù ciubucul stăpânului său şi se înfăşură în giubeaua îmblănită cu samur, tot a stăpânului său, se trântì în pat cu nepăsare şi se puse a fuma ca un
cadiu
298)Feciorul Vornicesei G*** întoarse maloteaua stăpăne-sei pe dos şi se îmbrăcă cu dânsa, apoi, după ce făcu un fel de pernă din şalul şi sanguliile ei cele de mare preţ, puse capul pe dânsele şi se lăsă în braţele somnului. Câţiva din feciori, ca să gonească urîtul, începură a juca cărţi pe fundul işlicului Marelui Clucer T***, iar ceilalţi rămaseră câtva timp într-un fel de nemişcare amestecată cu o uşoară somnolenţă.
Ioniţă, — astfel se numeà feciorul Banului X*** — terminând fumarea ciubucului, tuşì de două-trei ori cu ifos boieresc, apoi zise celorlalţi:
— „Ştiţi una, băieţi? mie mi-e sete; cine face cinste?”
— „Eu”, răspunse unul dintre feciori.
— „Bravo, Dumitrache, bravo! ai semne de procopseală, adaose Ioniţă vesel pentru aprobarea propunerii sale.
— „Are dreptate să facă cinste”, zise un alt fecior cu aer de gelozie învederată.
— „Da de ce?”
— „E! e! Să trăiască stăpână-sa şi coconul Costache...”
— „Si de ce să trăiască, spune-ne şi nouă?”
— „Pentrucă Dumitrache al dumneavoastră, Dumitrache ăl cu cinstea, este mijlocitorul lor, dar o să spargă dracu opincile, şi par-că văz pe Dumitrăchiţă al dumneavoastră bătut la
falangă
sau zdrobit cu
topuzul
299).
— „Şi de unde ştii toate acestea?” întrebă Ioniţă.
— „Mă întrebi de unde ştiu? E! e! băeţi. Eu ştiu tot ce se vorbeşte prin casele boereşti; cunosc chiar cele mai ascunse sfaturi ale boierilor”.
— „Dar bine, cum le afli toate acestea?”
— „Asta este
iuşchiuzarlâcul
meu“.
— „Spune-ne şi nouă, cum faci tu de afli toate tainele boiereşti?”
— „Cât despre casa stăpânu-meu, ştiu tot ce se petrece într-însa; căci cum vine câte un boier strein sau altcineva, eu intru după dânsul şi ca să nu se bage de seamă şiretlâcul meu, uneori mă prefac că mut un scaun delà un loc la altul, alte ori netezesc macaturile pe pat, umplu ciubuce, sau pun apă proaspătă în
caramfile
300). In timpul acesta boierii vorbesc şi verzi şi uscate, fără să le treacă prin minte, că-i ascult; eu însă le bag toate la cap şi mă folosesc de dânsele la timp”.
— „Ei bine, cu stăpânu-tău faci precum zici, dar cu cocoana lui?”
— „Mult mai bine; m-am împrietenit cu fata din casă şi-mi spune toate tainele stăpâne-si”.
— „Bună şi aceasta; dar ia spune, cum afli tainele celorlalte case boiereşti?” Aci să te vedem!”
— „Mă duc în toate zilele la pivniţa dela Zlătari, unde găsesc pe toţi feciorii delà casele boiereşti; aduc numaidecât o
arămeasă301)
de vin chihlibăriu, şi dau câte un
ichilic
302) la toţi fraţii, apoi încep
havadişurile;
şi ştim cu toţii că în adunările noastre nu se vorbeşte decât de trebile altora. Eu fac ca filosoful; vorbesc puţin şi ascult mult, adică îmi fac capul
ceaslov
de
havadişuri
303), fără ca alţii să poată aflà ceva dela mine”.
— „Ia spune acum, de unde ştii tu că o s-o paţă Dumitrache?”
— „Ascultaţi! Astăzi m-am dus cu coconul la Mitropolie şi, după obiceiul meu, am intrat în cancelarie şi am auzit cu urechile mele pe Logofătul Mitropolitului luând
tacrir
304) vizitiului; ca mâine o să vedeţi şi pe nenea Dumitrache închis la Spătărie şi bătut la tălpi”.
— „Pune-ţi pofta în cui, nene Tudorică, răspunse Dumitrache cu nepăsare. „Mi-am luat eu măsurile mele, adaose el. Cum oi duce pe
ciocoaica
305) acasă, îmi strâng catrafusele (bagajele) şi o apuc la sănătoasa”.
— „Iar până atunci, să bem vinişorul care ni l-ai făgăduit”, exclamară mai mulţi dintre feciori, lingându-şi buzele de pofta băuturii.
— „Da! da! să bem, de ce nu?” zise Dumitrache trântind pe pat un
dodecar.
— „Iată, băeţi, din partea mea”, adăogă el; „mai puneţi şi voi ceva, şi să-i tragem o mâncare de cârnaţi şi o băutură de vin, să ne ţiue urechile.”
— „Aferim, Dumitrache, aferim!” exclamară toţi ciocoii deodată; apoi doi dintre dânşii, luând banii, se duseră să cumpere vin şi cârnaţi.
In fine aceste demoralizate slugi mâncară şi băură câtva timp, iar după ce se cam ameţiră de vin începură a petrece pe socoteala stăpânilor lor.
— „Ce am auzit, mă Gheorghe, că stăpânu-tău se ține cu soră-sa? Adevărat este, mă, ori miniciuni?
— „Foarte adevărat; ba încă îi toacă starea mai rău decât o
tălaniţă
306) de cârciumă”.
— „Dar stăpână-tău, cum merge cu cărţile?” zise loniţă, îndreptându-se către feciorul Vornicului I... F...
— „Rău, nenişorule, rău de tot. A rămas sărac lipit; n-are nici cu ce să plătească
imiclicul
307) slugilor”.
— „Dar bine, mă, ce a făcut atâta bănet ce i-a rămas dela tată-său?”
— „A dat tot în cărţi”.
— „Da stăpână-ta, măi Tomo, cum merge?”
— „Foarte bine; în lume se arată că este cea mai
evlavioasă
muiere, par-că ar fi o călugăriţă; dar într-ascuns, joacă pe bietul cocon tontoroiul”.
— „Ai, fugi d-aci, nu te crez!”
— „Crede ce-ţi spui eu; a prins-o alaltăeri cu Hatmanul Cărăbuş”.
— „Ce spui, mă Tomo!... Ei, şi cum a prins-o?”
— „Coconul aflase de mult vicleşugurile ei şi se prefăcea că nu ştie nimic; ba încă a chemat pe Hatmanul Cărăbuş şi i-a zis să-i lase femeia în pace, căci la dimpotrivă, îi va face una de-l va pomenì cât va trăi”.
„Hatmanul, luând toate acestea drept glume, îşi urma dragostea cu cocoana, ca şi mai înainte, dar o păţì cât se poate de bună”.
„Coconul scoase vorbă afară că pleacă la o moşie, tocmai peste Olt; şi ca să se dea mlai mult crezământ acestei născociri, chemă pe vizitiu, şi, faţă cu cocoana, îi poruncì să dea careta la neamţ s-o dreagă, să potcovească caii şi să ungă hamurile. Când toate acestea fură gata, porunci să-i frigă un curcan, să-i cumpere icre, licurini şi ghiudenuri; umplu şi câteva clondire cu vin şi rachiu, şi le puse la
scatoalcă308);
în sfârşit făcu atâtea pregătiri încât nimeni nu se mai îndoia despre călătoria sa; iar după aceea se sui în caretă şi plecă. Cocoana, cum îl văzù ieşit pe poartă, scrise un răvaş Hatmanului Cărăbuş, ca să vie îndată. Hatmanul venì şi petrecu toată ziua în oftări şi îmbrăţişări; iar colea, pe la douăsprezece ceasuri 309) se desbrăcă de hainele sale şi se îmbrăcă cu antiriul de noapte al coconului; apoi după ce-şi aprinse un ciubuc cu caimac, şi trase dintr-însul de câteva ori, se suì în pat, lângă cucoana. Dumnezeu însă nu-i ajută, căci tocmai când erà dragostea mai mare se pomeni cu coconul în mijlocul iatacului cu un iatagan în mână, par-că ieşise din pământ. Bietul Cărăbuş înmărmurì de frică; iar cocoanii îi veni isterico. Coconul stete puţin pe gânduri, apoi zise: „Bine, măi Cărăbuş, astfel răsplăteşti tu prieteşugul şi încrederea mea? Nu ţi-am zis eu şi mai deunăzi, să-ţi bagi minţile în cap şi să-mi laşi nevasta în pace?... Nu răspunzi nimic? Aşteaptă dar hoţ de cinste căsnicească, că te-oi învăţà eu minte!”
„Zicând aceste vorbe, deschise uşa puţin şi începu să strige:
— „Gheorghe, Ioane, Iordache!...”
N-apucă să sfârşească şi numaidecât veni vătaful, vizitiul şi doi ţigani.
— „Ce porunceşti, cucoane”, ziseră ei, intrând în casă, somnoroşi şi zăpăciţi.
— „Luaţi pe coconaşul ăsta şi duceţi-l în
sacnasiu".
— „Numaidecât, cucoane”.
Ei luară pe bietul Cărăbuş de subţioară şi-l duseră
târâş-grăpiş
în
sacnasiu.
Coconul, rămânând singur cu cocoana, încrucişă mâinile la piept şi clătinând din cap îi zise:
— „Bune sunt astea, Elencuţo dragă? Asta este răsplătirea care-mi dai pentru strădaniile mele, pentru dragostea mea? Să piei din casă
tălaniţo,
căci pe viul Dumnezeu te omor...”
„După acea trecù în
sacnasiu
înfuriat şi trase o bătae ţeapănă lui Cărăbuş, apoi îl despuiè în pielea goală, îl unse cu păcură peste tot trupul, şi după ce-i puse o pereche de coarne închise cu lacăt, ca să nu le poată scoate, îi dete brânci din curte afară”.
Erà pe la un ceas din noapte. Lumea furnicà pe drum. Cum văzu dar pe Hatmanul negru cai un bivol şi cu coamele în cap, începu a-i da cu
huideo,
încât bietul om nemaiştiind ce să facă, o luă la fugă şi se ascunse sub podişca dela sfântul Ilie depe podul Calicilor; dar nici acolo nu-l lăsară în pace cânii mahalalii prin lătratul şi urletele lor cele grozave.
„In sfârşit, ieşì de sub podişcă şi porni către streajă la o vie a sa, ca de acolo să trimeaţă să-i aducă haine de primeneală şi celelalte”.
„Ajungând la vie, începù a bate cu tărie în uşa vierului, care aflându-se tocmai în somnul d-întâi şi nevoind să se scoale, trimise pe un argat să vază cine bate la uşă. Argatul, după ce se scărpina în cap de mai multe ori, se duse să deschidă uşa; dar cum văzu pe Hatmanul în starea în care se aflà, începu să sbiere ca un
năbădăios
şi închise uşa cu repeziciune”.
— „Dar ce ai, mă,
neghiobule",
strigă vierul, supărat că-şi stricase somnul”.
— „Ce să am; iaca a venit dracul să ne ia”.
— „Ba te-o luà pe tine, nevoiaşule. Deschide uşa, auzi tu, şi vezi cine este?”
— „Da nu ţi-am spus, măi omule, că este dracu?”
„Vierul sărì necăjit din pat şi îmbrâncind pe argat zise:
— „Cine bate la uşă?”
— „Eu, Ioane!”
— „Cine eşti tu? răspunde”.
— „Sunt stăpânul tău, nu mă cunoşti?”
„Vierul deschise uşa, dar o închise iarăşi cu repeziciune, crezând că a văzut pe dracul în adevăr”.
— „Ci deschide odată, mă Ioane, nu mă ține în frig”.
— „Nu deschiz eu, dracului”.
— „Dar eu sunt stăpânul tău, nu sunt dracul. Deschide că mor de frig”.
— „Nu deschiz, că eşti dracul cu glasul boierului.
„In sfârşit, după mai multe sbuciumări, vierul îi deschise uşa şi îl primi în casă; iar după aceea puse cazanul pe foc şi-l îmbăiè ca p-un copil mic, apoi trimise la curte să-i aducă haine şi un fierar, ca să-i scoată coarnele”.
— „Ce spui tu, măi Tomo!” exclamară ciocoii cu mirare, „sunt astea adevărate?"
— „Adevărul curat, fraţilor”.
— „Bre! dar asta seamănă a basm”.
Abià se terminase povestirea aceasta, şi deodată intră un seimean spătăresc şi zise cu glas răsunător: „S-a spart teatru, copii; aide ieşiţi de strigaţi caleşcile stăpânilor voştri”.
Un om onest s-ar fi scandalizat privind pe acele slugi neruşinate cu ce grabă se desbrăcau de hainele boierilor şi cum se sileau a le scuturà de praf şi a le netezi, ca să nu se cunoască reaua întrebuinţare ce suferise ele în timpul reprezentării.
In fine, privitorii se duseră toți pe la casele lor; teatrul se închise şi totul intră într-o perfectă linişte.
CAPITOLUL XXIV. Cochii Vechi.
Costea Chiorul, primind biletul lui Păturică, despre care am vorbit într-unul din capitolele precedente, se îmbrăcă îndată cu giubeaua şi luând depe masă un catastif de dare şi luare, se duse cu mare iuţeală, ca să se întâlnească cu complicele său.
Ajungând la poarta caselor postelnicului, îşi ridică gulerul giubelei în sus şi lăsă caucul pe ochi, ca să nu fie cunoscut de slugile curţii; apoi, după ce aruncă o privire repede peste toată curtea şi se asigură că nu l-a văzut nimeni, intră în galeria beciurilor de sub case şi de acolo în odaia lui Păturică.
Ciocoiul se aflà în momentele acelea răsturnat pe paf, şi absorbit în meditaţiuni; dar cum auzi sgomotul uşii şi văzù pe Costea intrând, se sculă depe pat ca să-l primească.
— „Bine ai venit, kir Costeo”, îi zise el cu un surâs silit.
— „Bine te-am găsit, cocoane Dinule”, răspunse şiretul neguţător, compuindu-şi trăsurile feţei după împrejurare.
— „Ia spune-mi cum mergi cu
alişverişurile?"
— „După vremi, cocoane Dinule”.
— „Ştii la ce te-am chemat?”
— „Nu ştiu, dar îmi închipuesc că pentru răfuirea socotelilor dintre noi”.
— „Bravo, kir Costeo!... Ai ghicit. Să începem dar”.
— „Să începem!”
Ciocoiul închise uşa pe dinăuntru şi scoţând un catastif dintr-un sipet, zise lui Costea:
— „Să
paravalisim310)
mai întâiu condeile, ca să vedem dacă se potriveşte catastiful meu cu al d-tale”.
Costea deschise catastiful său şi citì toarte târguelile făcute de Kera Duduca şi de Postelnicul. Păturică, văzând că se potriveşte cu însemnarea sa, zise cu aer de încredere:
— „Destul, kir Costeo, nu mai citì că te crez”; apoi scoţând de sub brâu două hârtii îndoite zise:
— „Iată foaia de socoteală iscălită de dumneata; iată şi
teşchereaua311)
prin care faci cunoscut că toată marfa vândută ai primit-o înapoi prin mine”.
— „E foarte adevărat”.
— „Ei, kir Costeo, ia spune-mi acum, cât o să-mi ceri la sută pentru că ai luat parte la acest alişveriş (daraveră) prefăcut.
Costea începù să-şi răsucească mustaţa cam pus pe gânduri, apoi după ce privi pe ciocoi cu un zâmbet perfid zise:
— „Să împărţim pe din două”.
— „Ce-ai zis!... Pe din două?...”
— „Da; pe din două“.
— „Dar bine, asta e furtişag, nu mai e neguţătorie”.
— „Ba furtişag, nu glumă; cu deosebire numai că hoţul cel mai mare nu sunt eu, ci d-ta şi Kera Duduca.”
Păturică, neaşteptându-se la atâta obrăznicie din partea lui Costea, se cam uimì, dar viindu-şi în sine, zise:
— „Ia lasă glumele la o parte, kir Costeo, şi spune-mi cu ce te mulţumeşti pentru trebşoara aceasta?”
— „Am zis odată,”.
— „Dar bine, măi omule, nu e prea mult? Să-ți dau douăzeci şi cinci la sută”.
— „E prea puţin, cocoane Dinule. Asta-i treabă de puşcărie şi dumneata scapi cu una cu alta, dar pe mine mă dă pân’ târg cu capul ras şi mă duce la ocna părăsită”.
— „Ei bine, fie treizeci; fie treizeci şi cinci?”
— „Ştii ce, cocoane Dinule, adu mâna ’ncoa; patruzeci la sută şi să nu mai fie vorbă”.
— „Fie precum zici”, adăogă Dinu, gândin-du-se la ocna părăsită.
Fanariotul scoase banii ca să răfuiască socoteala, dar Păturică îl întrerupse zicând:
— „Dar bine, despre moşie nu-mi vorbeşti nimic?”
— „Asta-i altă treabă. Dă-mi lei zece mii ce am cheltuit în
ruşfeturi
şi iată zapisul adeverit de Măria sa şi de Hătmănie”.
— „Dar ia spune-mi, cui ai dat acele ruşfeturi?”
— „Am dat, mă rog dumitale bun, lei cinci mii starostei de neguţători312), ca să nu amâne vânzarea. Am dat lui Telal-başa lei 1500, ca să nu strige prin toate răspântiile, căci mă temeam să nu iasă muşterii mulţi, să ne strice chilipirul. E!... am dat zarafului (casierului) delà Cochii vechi, lei 1000, ca să nu-mi facă zădufuri (greutăţi) la numărătoarea banilor; două mii lei am dat
havaietul
313) mezatului, iară ceilalţi cinci sute i-am dat bacşiş
iamacilor şl calemgiilor.
Fă acum socoteala şi vezi”.
— „Bine, fie precum zici. Adu şaptezeci de pungi de bani şi zapisul moşiei”.
— „Bucuros bei-mu”. Şi pe dată îi numără banii, dându-i şi zapisul în mână.
— „Acum să vorbim despre celelalte două moşii ale Postelnicului, ce se vând mâine la Cochii vechi”.
Costea scoase orologiul şi văzând că arată patru ore turceşti, zise:
— „Pe mâine, cocoane Dinule, căci e cam târziu şi măi ia streaja”.
— „Dar unde ne vom găsi mâine?”
— „La
Cochii Vechi".
— „Bine!”
A doua zi erà să se facă mari vânzări prin mezate. Starostea de neguţători venise foarte de dimineaţă la stărosfie şi ca un bun amploiat ce erà, îşi puse în regulă hârtiile tuturor obiectelor ce erau să se vânză în acea zi. Neguţătorii ce compuneau Consiliul stărostiei erau aleşi dintre lipscani, giuvaergii, argintari şi cojocari subţiri, oameni cu cunoştinţe speciale despre preţul obiectelor ce se vindeau la mezat.
In ziua aceea erau puse spre vânzare mai multe moşii, între cari figurau şi cele două ale Postelnicului Andronache Tuzluc; patru vii lucrătoare, două vii părăginite, şease perechi de case, diamanticale şi blănării.
Vânzarea începu dela haine şi giuvaericale. Aerul răsunà de glasul cel tare şi ţipător al telalilor cari făceau din
caraghioslâc
şi datoria funcţiunii lor un ce identic. — Aceşti oameni fără pudoare, cei mai mulţi armeni şi greci de origină, voind să dea un aer comic meseriei lor, străbăteau piaţa, făcând gesturi comice şi strigând din toată puterea plămânilor:
— „Două sute de lei binişul boierului X***; o sută de lei maloteaua cocoanei E***. Areci!. Areci?!...314) odată; de două ori...; cine dă mai mult?”
Erà foarte trist pentru un om cugetător a privi cum aceste obiecte de mare preţ treceau din stăpânirea boierilor întră ciocoilor pricopsiţi de dânşii, cari le cumpărau cu preturi foarte scăzute şi le plăteau cu banii furaţi dela stăpânii lor.
Printre mulţimea de curioşi, adunată acolo, mai mult ca să-şi petreacă timpul, decât spre a cumpărà ceva dela licitaţie, figura şi Costea Chiorul împreună cu Păturică. Ei şezură câtva timp liniştiţi; dar când venì rândul moşiilor a se strigă la mezat, Costea zise lui Păturică:
— „Cocoane Dinule, facem vreo trebşoară astăzi?”
— „Mă mai întrebi? doar n-oi fi venit aci de florile mărului”.
— „Aşa crez şi eu; dar voiam să știu, căci mai am şi alte trebi de făcut”.
— „Ei bine, ia spune-mi, ce o să-mi ceri ca să îmi cumperi moşiile stăpânului meu?”
— „Cinci la pungă, după învoiala cea veche”.
— „Te-ai dedulcit dela moşia Răsucită, dar nu este în toate zilele Paşti”.
— „Ei bine, fie patru”.
— „Aşa îmi mai vine la socoteală”.
— „Să facem înscrisurile?”
— „Să le facem”.
Costea intră într-o prăvălie, şi făcù înscrisul acesta:
„Două moşii şi anume:
Plânsurile
şi
Ghinuelele
din sud Buzău, ale Postelnicului Andronache Tuzluc le-am cumpărat pentru dumnealui Marele Pitar Dinu Păturică cu banii dumisale; iar eu sunt numai vechil din parte-i”.
1818, Sept. 23.
Costea Bogasierul.
— „Poftim, boierule”, zise Costea, dând înscrisul în mâna lui Păturică; „dă-mi acum banii, şi lucrul e isprăvit".
— „Ce bani îmi ceri; nu ştii că sunt Sameş la Hătmănie? Vino mâine, să-ţi dau
teşcherea
că s-a primit preţul acestor moşii”.
— „Voi face precum porunceşti”.
După ce aceşti tâlhari puseră la cale neruşinoasa lor speculaţie, se despărţiră. Păturică se duse la Hătmănie; iar Costea rămase la
Cochii Vechi,
ca să cumpere moşiile.
CAPITOLUL XXV. Marea Hătmănie.
Hatmanul cel mare erà executorul tuturor decretelor domneşti şi al hotărîrilor Divanului, relativ la împliniri de datorii,
clironomii
315), vânzări de moşii, case şi altele de felul acesta. Hatmanul mai erà dator a înfăţişà pricinile de judecăţi înaintea Divanului. In cazul acesta, el sta pe picioare ţinând în mână un baston de argint, semn al dregătoriei sale; iar când părerile boierilor divaniţi erau împărţite, luà şi el parte în desbatere de o potrivă cu judecătorii.
Personalul cancelariei acestei autorităţi erà compus de un Sameş, însărcinat cu păstrarea banilor ce se depuneau acolo şi cu ţinerea corespondenţei, un condicar şi câţiva scriitori, şase zapcii pentru împliniri de bani şi înfăţişări de pricini în Bucureşti şi câte unul de fiecare judeţ, tot cu asemenea îndatoriri. Osebit de aceştia, Hătmania aveà un stog de slujitori şi
mumbaşiri316)
cu care se slujea la împliniri de bani şi execuţiuni.
Localul se compuneà din opt camere, ce formau o casă cu două rânduri; în rândul de jos şedeau slujitorii şi mumbaşirii, iar în cele de sus erà cancelaria Hătmăniei aşezată în felul acesta: una din cele mai luminoase camere erà destinată pentru marele Hatman, alta pentru Sameş, împreună cu ceilalţi amploiaţi ai săi, iar în celelalte două se păstrau banii împliniţi şi obiectele de preţ lăsate în depozitul Hătmăniei.
Odaia Hatmanului aveà un pat lung şi înfundat, şi împodobit cu aşternuturi de cele obicinuite pe timpii de atunci, mai avea şi câteva, scaune pentru trebuinţele persoanelor ce veneau să reclame ajutorul acestei dregătorii în diferitele lor interese.
Mobilierul Sămeşiei se compunea dintr-un pat foarte mic pe care şedeà Sameşul şi o miasă rotundă pe care scrià el.
Lângă unul din pereţii camerii se aflà o laviţă lungă pe care şedeau Logofeţii şi Iamacii trebuincioşi pentru scrierea poruncilor şi trecerea în condici a banilor Hătmăniei; iar în fundul acestei camere erau două lăzi vechi pe cari şedeau câţiva copii, luaţi pe pricopseală și se exersau la scris după modelul acesta:
„Cel ce nu se sileşte la învăţătură şi cu gândurile sburatice, aceluia poţi să-i zici carne cu ochi, iar nu om. Iproci317).
Pe la două ore turceşti318), un sgomot ce se făceà prin curtea Hătmăniei, anunţă venirea Sameşului la cancelarie. Condicarul, logofeţii şi iamacii, înştiinţându-se despre aceasta, îşi strânseră giubelele la piept şi puind mâna dreaptă d-asupra inimii, primiră pe boierul Sameş cu petele plecate până la pământ.
Cum intră Sameşul înăuntru, îşi scoase giubeaua şi o dete unui slujitor, carele o scutură şi o puse pe un scaun, alt slujitor îi trase din picioare cişmele cele roşii de piele de țap; iar după aceia, Sameşul se sui în pat şi scoase dintr-o mică lădiţă câteva plicuri pe cari le puse pe mica sa mescioară şi începù a le desface pe rând şi a căutà printr-însele cu o nerăbdare văzută.
Hârtia ce căutà el erà o jalbă dată de Banul R. G. către principele Caragea în pricina unei pietre mari de smarald, care, fiind pusă în păstrarea unui bancher şi mai în urmă la Hătmănie, se schimbase prin vicleşug şi se pusese alta proastă în locul ei.
Dinu Păturică, în calitatea sa de Sameş al Hătmăniei, cunoşteà foarte bine istoria schimbării acelei pietre, căci erà el însuşi autorul acelei hoţii; voind însă a ridicà de asupra sa responsabilitatea acestei fapte, scoase călimările dela brâu şi scrise Mitropolitului pitacul acesta:
„Cu fiească evlavie sărut blagoslovitoarea dreaptă a prea sfinţiei tale, părinte Mitropolite".
„Din coprinderea acestei jălbi ce a dat către Măria Sa, Dum. biv vel Ban R*** G*** pentru o piatră verde, care fiind în depositon la mai multe mâini, se zice că s-ar fi schimbat puindu-se în locu-i alta mincinoasă”.
„Ci dar din porunca
Gospod
319), iată trimit prea sfinţiei tale acea piatră, ca s-o iei în păstrare, şi să am sinetul sfintei tale de primirea ei. Şi
sunt al sfinţiei tale plecat fiu sufletesc şi slugă
„Vel Hatman
Acest pitac fu înfăţişat Marelui Hatman, care îl subscrise fără cea mai mică observațiune şi ordonă să-l trimită la Mitropolie împreună cu piatra cea mincinoasă.
In momentul când Păturică ieşià din camera Hatmanului plin de bucurie că se pusese în siguranţă despre relele urmări ce ar fi putut să aibă hoţia sa, i se prezintă înainte un individ, care, după îmbrăcăminte şi alte amănunte, semănà a fi boier de ţară.
Noul venit se apropiè de Păturică, făcând neîncetate complimente silite, iar când ajunse în apropierea cuvenită, scoase din buzunar o jalbă şi o dete în mâna lui.
— „Ce ceri, Boierule, printr-această jalbă”, zise Păturică cu aier de autoritate.
— „Cer dela cinstita Hătmănie, să-mi sloboază lei şase mii, preţul viei mele, ce s-a vândut la
Cochii vechi
de bună voia mea”.
— „Aşa este, boierule, precum zici”, răspunse Păturică, dând fesul pe ceafă şi scărpinându-se în cap cu nepăsare, dar poate să se ivească cevà datornici şi noi trebue să cercetăm cu băgare de seamă această
madea,
ca să nu cădem în răspundere”.
— „Şi în cât timp s-ar puteà săvârşì aceste
marafeturi
ale cinstitei Hătmănii?”
— „Se cere timp îndelungat, bei-mu. Trebue să strige pristavul în Bucureşti, să facem un tacâm de pitace către zapcii hătmăneşti de prin judeţe, şi dacă după o lună dela darea acestui
nezam320),
nu se va arăta nici un datornic, vino şi-ţi primeşte banii”.
— „Dar banii aceştia îmi trebuesc acum, căci sunt fără
husmet
de atâta timp şi n-am cu ce să-mi hrănesc nevasta şi copiii“.
— „Asta nu este treaba mea. Un slujbaş credincios trebue să se supuie
nezamului"
— „Aşa este, boierule”, răspunse jeluitorul puind cu mare iuţeală douăzeci rubiele sub hârtiile Sămeşiei, „dar când vei vrea dumneata, treaba se face, căci slavă Domnului, nu sunt om pierdut”.
Păturică, care întrecea la vedere chiar pe Argus, nu numai că văzu rubielele, dar putu chiar să le numere din vedere, cu toată iuţeala ce întrebuinţase jeluitorul în punerea lor sub hârtii; se prefăcu însă că nu vede nimic, apoi luând un aer mai blând zise:
— „Aide; fie după voinţa dumitale; o să-ţi fac acest hatâr şi de voi păţì ceva, vei da seama la Dumnezeu”.
— „Logofete Radule, adăogă el, întorcându-se către subalternii săi, ia condica de amaneturi şi trece banii boierului la partida plăţilor”. Iar el se sculă din pat şi se duse în cămară, de unde se întoarse peste puţin cu o pungă pecetluită; puse pe jeluitor să subscrie de primirea banilor; iar după aceia îi dete punga zicând:
— „Iată, boierule, banii dumitale, astfel precum i-am primit dela stărostie. Priveşte bine pecetea; vezi de are vreun cusur, ca să nu avem vorbe la urmă”.
Jeluitorul luă punga şi ieşì plin de încredere
a
că a scăpat numai cu cele douăzeci de rubiele ce dedese Sameşului, dar se amăgeà, căci abia ce ieşì din cancelaria Hătmăniei, fu înconjurat de: condicari, logofeţi, iamaci şi slujitori. Condicarul cerea să-i plătească pentru trecerea în condică; logofeţii pentru tacâmul de pitace ce erau să scrie, dacă s-ar fi ivit vreo pretenţie asupra banilor ce primise; iar iamacii şi slujitorii, negăsind alt pretext ca să scoată şi ei ceva din punga nenorocitului împricinat, cereau în numele protectorilor lor. Unul ziceà: — „Dă-mi şi mie ceva, căci sunt al marelui Hatman”; altul, — „Dă-mi, căci sunt luat pe pricopseală de dumnealui Sameşu”, etc.
In fine, după ce astupă gurile tuturor acestor obraznici şi demoralizaţi amploiaţi, părăsì localul Hătmăniei, blestemând şi dând tuturor răilor pe toţi amploiaţii ţării, cari în loc să protege societatea dela care se nutresc şi se înavuţesc, o speculeează ei înşile şi o pun în disperare prin neterminatele lor şicane.
Dar nenorocirea bietului om nu erà încă complectă, căci Păturică, ca hoţ perfect ce erà, nu făceà niciodată hoţia pe jumătate; el luà acasă la dânsul toţi banii ce se depuneau în păstrarea Hătmăniei, şi îi schimbà la Costea Chiorul pe bani tăiaţi sau calpi, iar după aceea coseà pungile într-un chip cum să nu rămâie nici o urmă de violare.
Jeluitorul dar, ajungând acasă, deschise punga şi găsì banii pe deplin, dar când îi trase la cumpănă îi găsì pe unii lipsă, iar pe alţii calpi şi fără nici o valoare. Sărmanul om văzându-se furat în toate modurile, oftă din adâncul inimii, dar nu luă nici o măsură contra despoiatorilor săi, căci atunci ca şi în timpii de astăzi, amploiaţii furau sub protecţiunea legilor.
Dar în Hătmănie nu se depuneau numai bani, ci de multe ori se lăsau în păstrarea ei diamanticale şi alte obiecte de mare preţ, pe cari Păturică le falşificà în folosul său şi în paguba acelora ce căutau asigurarea averii lor la un guvern corupt până la măduva oaselor.
In ziua aceea, mai veniră şi alţi nenorociţi împricinaţi, pe cari Păturică îi jefuì binişor şi fără cea mai mică mustrare de conştiinţă; iar după aceea, îşi puse
işlicul
în cap şi giubeaua pe umeri şi plecă foarte vesel de câştigul său din acea zi.
Ajungând acasă, la dânsul, o altă bucurie neaşteptată erà aproape să zdrobească mica sa inimă. Costea Chiorul isbutise a cumpărà cele două moşii delà mezat şi-i trimesese un răvaş prin care îl înştiinţă despre aceasta. Un alt răvaş dela Duduca îl vestea despre fuga lui Caragea.
Aceste două ştiri importante făcu pe ciocoi să se exalteze de bucurie, şi iată cauza: dela scena întâmplată în teatru, când acei doi condicari descoperiseră Postelnicului Andronache toate hoţiile lui, Postelnicul, deşì nu crezuse că un copil sărman, crescut şi înaintat de dânsul ar fi putut să ajungă cu nerecunoştinţa până la gradul de a-l sărăcì şi a-l necinstì, cu toate acestea o mică bănuială rămăsese în sufletul lui.
Păturică însă simţise furtuna ce se ridică asupra capului săii şi luase măsuri de asigurare atât de bune, încât pe cale legală ar fi putut să se împotrivească la toate prigonirile ce i-ar fi venit din partea stăpânului său; dar Postelnicul erà favorit al lui Caragea şi acest din urmă ştià pe din afară celebrul
L-état c-est moi
al lui Ludovic al XIV-lea; n-aveà dar, decât să primească o reclamaţiune în contra lui Păturică şi l-ar fi aruncat în ocna părăsită pe toată viaţa.
De aceea, faimosul nostru ciocoi, cum citì răvaşul Duducăi, zise în sine cu un fel de aprindere:
„Caragea fuge! adevărat să fie oare? O! de s-ar adeveri aceasta, aş crede că Dumnezeu îl îndeamnă să fugă, numai ca să scap de ocnă şi să mă fac boier mare. Cu starea fanariotului am sfârşit; mâine îi voi luà şi amoreaza şi atunci solia mea în casa acestui venetic va fi împlinită cu desăvârşire”..
CAPITOLUL XXVI. O scenă dramatică.
Principele Caragea, văzând că peţitorii de domnie aţâţaseră asupră-i ura regealurilor, înştiinţat iarăşi din corespondenţele ce ţineà cu Ţarigradul, că Alexandru Vodă Şuţu erà aproape să ia domnia ţării, hotărî a fugi în Europa împreună cu familia şi comorile ce adunase din sudorile de sânge ale nefericiţilor Români.
Temerea însă ce aveà de a nu descoperi Sultanul fuga sa şi a trimite oştiri să-l prinză, făceà să ascunză acest secret de toată lumea; şi ca să amăgească şi mai bine pe inamicii săi din ţară, aduna divanul în toate zilele şi desbăteà proiecte de reforme întocmai ca un domn suit pe tron de câteva zile.
Cu toate acestea, conferinţele secrete ce ţineà cu consulul rusesc şi austriacesc, neobicinuita activitate ce se urmà în serviciul său particular, iar mai cu seamă desele intrări şi ieşiri din Palat ale celor mai însemnaţi capitalişti ai oraşului, deşteptară bănuelile poporului, care, de şi vedeà în toate acestea apropierea unui eveniment, dar neputând să-l ghicească, se mulţumeà a-l comentà fiecare după capacitatea şi interesele sale.
Astfel se aflà starea lucrurilor cu câteva zile înaintea fugii lui Caragea.
La 29 Septembrie 1818, Caragea pofti la curte pe toţi boierii şi le vorbi cu multă graţie; iar după săvârşirea ceremoniei sărutării de mână331), se puse în butca sa de călătorie şi plecă, fără să spuie cuiva unde se duce şi când o să se întoarcă.
Patru ore în urma acestui eveniment, pe toate zidurile Bucureştilor erà lipit pitacul acesta:
„Cu mila lui Dumnezeu, Io loan Gheorghe Caragea Voevod I
Gospodar Zemli Vlahscoe
;
„Dumneavoastră veliţilor boieri ai divanului domniei mele”.
„Cum veţi primi acest pitac al domniei mele, să vă adunaţi la Mitropolie şi să faceţi cunoscut tuturor boierilor
Halé şi Mazâli
că eu am lăsat scaunul domniei pentru scoposuri ce numai mie mi se cade a le şti; iar după aceea să alcătuiţi căimăcămia şi să căutaţi trebile ţării cu osârdie şi dreptate; şi pentru o mai bună pază a liniştei locuitorilor, să faceţi
mehtup
323) către
muhafizii324)
Serhaturilor după marginea Dunării, ca să vă dea ajutorul trebuincios“,
Tolico pisak Gospodsvomi!"
George Caragea.
Leat 1818, luna septembrie 29.
Această înştiinţare, ce da pe fată un secret politic, care turmentase câtva timp pe toti locuitorii Bucureştilor, fu citită cu mare lăcomie; dar impresiunea ce produse ea, fu deosebită: boierii care nu luaseră slujbe în timpul acestui domn, se bucurau crezând că succesorul lui se va purta mai bine cu dânşii; favoriţii îşi smulgeau perii din cap de desperare, căci prin căderea protectorului lor pierdeau pentru totdeauna acele husmeturi grase, ce le înlesneà o viaţă de satrapi. Numai neguţătorii şi clasele muncitoare primiră noutatea fugii lui Caragea cu indiferenţă; şi aveau dreptate, căci ei, ca victime seculare ale lăcomiei Domnilor fanarioţi, se interesau foarte puţin a şti dacă asupritorul lor se numeşte Caragea sau Şuţu.
Din toţi locuitorii oraşului Bucureşti numai doi indivizi împingeau simţimântul întristării şi al bucuriei până la extremitate. Aceştia erau Postelnicul Andronache Tuzluc şi Dinu Păturică. Cel d-întâiu, după o viaţă de sultan, ce trăise atâta timp, se deşteptà acum într-o mizerie complectă. Sărmanul om!... în viaţa lui semănată cu atâtea plăceri, nu cutezase niciodată a se gândi că fericirea o să-l părăsească vreodată.
Amici adevăraţi nu aveà, căci în timpul trecutei sale fericiri întinsese mâna şi îşi deschisese punga numai desfrânaţilor şi linguşitorilor, iar pe oamenii cei oneşti îi tratase cu asprime şi dispreţ; încotro dar întorceà privirile, nu vedeà decât visele sale cele de aur, ce îndulcise atât de mult trecutul vieţei sale, prefăcute acum într-o aspră mizerie, care-l strângeà cu tărie în braţele ei cele topite de suferinţe.
O singură speranţă îi mai rămăsese, dar şi aceea nu era decât o nălucire amăgitoare. El îşi adusese aminte de Duduca şi de Păturică şi zise în sine cu un zâmbet plin de melancolie: „Dumnezeu m-a pedepsit în adevăr pentru păcatele mele, dar nu m-a părăsit cu totul. Pe Păturică l-am crescut în casa mea, l-am învăţat carte şi l-am procopsit. Pe Duduca am acoperit-o de dăruiri şi alte faceri de bine; ei dar se vor silì a mă face să uit pierderea trecutei mele fericiri.
In momentul însă când bietul fanariot cercà să se consoleze de marea sa pierdere prin aceste amăgitoare iluziuni, uşa camerei se deschise şi intră un aprod al Hătmăniei, care îi dete pitacul următor:
MAREA HĂTMĂNIE
„Dumnealui Postelnicului Andronache”.
„Starostea de neguţători, prin anaforà dela 27 ale curgătoarei luni Septembrie, face cunoscut acestei hătmănii, că suma ce a prins din vânzarea moşiilor dumitale, şi anume: Plânsurile şi Chinuelile, nu ajunge ca să se plătească întreaga sumă ce eşti dator lui Costea Bogasierul şi altor ipochimeni, cerere făcând ca să se vânză şi casa în care te afli locuind, ca prin tertipul acesta săi se despăgubească toţi datornicii. Ci dar Hătmănia te pofteşte ca să, vii a sta faţă la Cochii vechi, unde este a se face vânzarea, spre a nu-ţi rămâne cuvânt de tagă”.
1818, Sept. 30.
Vel Hatman
Procit vel Pitar.
De şi prin acest pitac se dedeà cea mai din urmă lovitură stării fanariotului, el însă îl citì cu sânge rece, apoi bătu în palme, ca să vie sluga să-l îmbrace, dar nimeni nu se arătă; bătù de al doilea cu mai multă violentă şi abia după trecere de câtva timp se înfăţişă înainte-i un rândaş dela bucătărie.
La vederea acestui individ murdar, Fanariotul se umplu de mânie, apoi zise slugii cu un accent brusc:
— „Cine te-a trimes aici, mojicule, şi ce voeşti?"
— „Apoi de, cocoane, auzii bătând din palme, şi de, venii eu, că...”
— „Dar unde este arnăutul, jupâneasa, logofătul Dinu, ai? Unde sunt ei? De ce ai venit tu dela bucătărie să-mi îneci pieptul cu mirosul tău de ceapă?
— „Aşa e, cucoane, ai dreptate, dar de, ştii ca omul, n-am venit de florile mărului, o fi ceva la mijloc”.
— „Spune-mi curând, ce este?”
— „Apoi de, cucoane, ce să fie?... Dacă au fugit toate slugile din curte şi am rămas numai eu singur, singurel...”
— „Cum se poate una ca aceasta?” -
— „Ştiu şi eu, cocoane?...
— „Dar bine cum au fugit ei fără să-şi primească simbriile?”
— „E, e! Cocoane; dumneata să trăieşti, şi le-au primit, ba încă mai cu asupra”.
Fanariotul, auzind aceste cuvinte, tresări ca un leu rănit fără veste; el îşi aduse aminte de ce-i spusese Gheorghe, vătaful său de curte, despre Păturică, şi de vorbele celor doi condicari din teatru, şi oftă cu amar, dar erà foarte târziu; voind însă ca să afle până unde ajunsese laşitatea lui Păturică, se adresă iarăşi către slugă:
— „Eu nu pricep nimic din câte îmi spui; eşti beat?”
— „O fi ş-asta, cocoane, dar eu spui adevărul”.
— „Dar bine, cine le-a plătit simbria?”
— „Logofătu Dinu”.
— „Dar el n-are nici bani, nici poruncă din parte-mi să plătească”.
— „Să vezi, cucoane, cum merge şiretenia: Logofătu Dinu s-a sculat pe la cântatul cocoşilor, şi ne-a spus că dumneata ai
mofluzit
325); apoi ne-a întrebat ce simbrie avem să primim şi ne-a plătit la toţi; unora în bani gata, iar altora le-a dat lucruri de ale casei”.
— „Urmează până la sfârşit”, zise fanariotul tremurând de mânie şi de desperare.
— „După ce a plătit la toţi, a scos armăsarii şi telegarii din grajd, şi puindu-i la butca dumisale ce erà încărcată cu calabalâcurile sale, s-a pus într-însa şi a ieşit pe poartă; iar eu am rămas să-mi strâng mult puţin ce am şi să mă duc şi eu p-aici încolo”.
— „Destul, destul, ieşi afară!”
Sluga ieşì, iar Postelnicul se îmbrăcă singur numaidecât şi se duse la Curtea Domnească, să întâlnească pe spătar, ca să se plângă contra hoţiilor lui Păturică, dar şi acolo îl aşteptà o altă desamăgire.
Obicinuit din timpul său de mărire ca toţi să-l salute şi să-l linguşească, credeà în vanitatea sa, că va fi tratat tot cu asemeni onoruri şi după căderea lui Caragea, dar se amăgeà. Guarzii dela poarta domnească, cari altădată îi făceau temenea până la pământ, acum nici că voiră a-l privì. Ajungând în anticamera Căimăcămiei, întâlnì mai multe grupe de boieri şi amploiaţi, dar ei în loc să-l salute ca în trecut şi să-i facă acele linguşiri umilitoare, puseră capetele în jos şi se prefăcură că nu-l văd. In fine, intră în odaia Spătarului, făcu o mulţime de temenele de tot felul şi pline de cea mai mare înjosire; dar Spătarul, voind să-şi răzbune asupră-i pentru insolenţele ce săvârşeà când se afla la putere, se prefăcù că nu-l vede şi începu a vorbi cu altă persoană venită mai înainte.
Acest rece dispreţ al Spătarului, încurcă în adevăr pe fanariot, dar nu-l descurajă; el făcu puţin sgomot, ca să atragă atenţiunea marelui funcţionar, care voind să se desfacă de dânsul mai curând, îi zise cu nepăsare:
— „Ce te aduce la mine, arhon Postelnice?”
— „O mare nenorocire, afendi-mu“.
— „Nenorocire!... Şi chiar la dumneata, care eşti cel mai mare prieten al norocului! Asta nu e de crezut”.
Fanariotul simţì toată greutatea acestor sarcasme, dar continuă povestirea nenorocirilor sale.
— „Da, arhon Spătare”, adăogă el,,o mare nenorocire, o tâlhărie nemaiauzită”.
— „Şi au cutezat tâlharii, ca să calce casa unui... om ca dumneata? Curios lucru!”
La aceste cuvinte fanariotul îngălbenì, căci înţelesese tot veninul satiric ce conţineà într-însele, dar tăcù. Spătarul văzând cât de mult lovise amorul propriu al bietului fanariot şi voind a-i face poziţiunea mai suferită, îi zise:
— „Ia spune-mi, boierule, cunoşti pe hoţi?”
— „Da, arhon Spătare; este vătaful meu de curte pe care l-am scos din trenţe şi l-am procopsit”.
— „Şi cum se numeşte el?”
— „Dinu Păturică”.
— „Cunosc un om cu numele acesta, dar el este Sameş la Hătmănie”.
— „Acela este; nu te înşeli”.
— „Ei bine, ce voeşti să fac cu dânsul?”
— „Să-l bagi în puşcărie; să-i tai urechile nelegiuitului; să-l pui în ţeapă!” — zise fanariotul cu o agitaţiune, ce-l făcuse să-şi piarză minţile.
— „Asta este foarte lesne de făcut pentru un om ca dumneata, dar nu şi pentru mine”.
— „Dar de ce, arhonda?”
— „Pentrucă Dinu Păturică este boier cu caftan şi se află în husmetul ţării”.
— „Va să zică, să rămân păgubaş?”
— „Ba nu, boierule, dar trebue să luăm lucrurile cu uzul subţire, şi când voi dovedì că este adevărat ceea ce-mi spui, atunci îl voi pedepsì după vină. Atât deocamdată şi lasă-mă căci am treabă”.
Fanariotul ieşì din odae desperat de cruda ironie cu care fusese tratat de Spătarul şi se duse să prânzească la unul din amicii săi; iar după ce înnoptă, luă drumul ce duceà la Kira Duduca, cu scop de a se consolà prin graţioasele ei mângâieri de însemnatele pierderi ce suferise în aşa scurt timp.
Ajungând la poartă, bătu de trei ori, dar nimeni nu venì să-i deschiză. Supărat de această contrarietate, împinse cu tărie în poartă, ea însă se deschise foarte lesne. Intră înăuntru turburat de o mulţime de cugetări triste, privì ferestrele casei, dar în locul luminei ce altădată îi încântà vederile, de astă dată nu văzù decât un întuneric foarte gros. „Trebue să fie şi aici o taină”, zise el în sine, îndreptându-se către locuinţa Duduchi; dar în loc să fie primit de dânsa după obiceiu, ii ieşi înainte o ţigancă bătrână ţinând un sfeşnic in mână.
— „Unde este cucoana Duduca, bre?” întrebă fanariotul cu mânie şi impacienţă.
— „S-a mutat de aicea, coconaşule”.
— „Când şi unde s-a mutat? Spune cioară de grabă, că te omor”.
— „Spui, coconaşule, mânca-te-aşi”.
— „Spune curând”.
— „Astăzi a venit boieru Dinu şi a vorbit ca vr-un ceas cu dumneaei, apoi s-a dus şi după câtva timp ne-am pomenit cu vătaful de
Arabagii
326), că vine cu şase care, şi încărcând tot din casă, a luat drumul spre Sf. Nicolae din Ţigănie”.
— „Adevărat este ceea ce îmi spui?”
— „Foarte adevărat, coconaşule”.
„Dar Duduca ce s-a făcut după plecarea carelor?”
— „A mai şezut până ce a venit coconu Dinu cu butca dumitale şi a plecat cu dumnealui”.
— „Ei bine, n-ai putut tu să o întrebi unde se duce?”
— „Am întrebat-o, cocoane!”
— „Şi ce ţi-a răspuns?”
— „Mi-a spus oă se duce să se cunune cu coconul Dinu”.
— „Când?”
— „Astăzi!”
— „Unde?”
— „Nu ştiu”.
— „Spune, cioară, nu tăgădui, că-ţi răsucesc gâtul”.
— „Nu mă luà iute, coconaşule, că mă zăpăcesc”.
— „Spune-mi curând”.
— „La biserica Lucaci”.
— „La ce ceas?”
— „La douăsprezece din noapte, dar să nu-i spui cucoanei, că-mi pune coarnele”.
Fanariotul privì orologiul şi văzând că se apropià ora cununiei, ieşì pe poartă şi alergă cât putu, ca să întâmpine răul.
Când ajunse la biserica Lucaci, ceremonia cununiei erà pe la temeiul ei, sau pe la „Isaia dănţueşte” după cum zice proverbul. El intră în biserică numai în anteriu şi în fermeneà, căci giubeaua şi-o scosese din cauza marei călduri. Fata sa, de fel brună, devenise întocmai ca a unui faur de fer din cauza prafului ce se pusese pe dânsa în grozava alergare; ochii săi altădată negri şi încadraţi cu un alb perfect, acum erau roşii ca sângele şi exprimau ferocia tigrului iritat până la cel mai înalt grad.
Cum intră în biserică se repezì cu furie asupra lui Păturică şi a Duduchi, cari văzându-l atât de mult iritat şi gata a-i sugrumà cu mânele sale cele robuste, intrară în altar şi se puseră sub apărarea inviolabilă a religiunii. „A! a! tâlharilor”, zise el. — „V-ați ascuns în altar, ca să scăpaţi de furia mea; dar ştiti voi,netrebnicilor, că sunt în stare să vă hrăpesc chiar din braţele lui Christos, sau din ghiarele Satanei, ca să-mi sting focul răsbunării în sângele vostru cel mârşav!” Şi de odată cu vorba, se repezì spre altar, ca să sfâşie victimele sale.
— „Opreşte-te, boierule”, strigară cu uimire preoţii, oprindu-i intrarea în altar.
— „Daţi-mi pe nelegiuiţii cari mi-au mâncat starea şi şi-au bătut joc de cinstea mea; dati-mi-i vă zic, căci în starea de
apelvesie
327) în qajre mă aflu, dau foc bisericii de se duce pomina. Şi voi veţi da seamă înaintea lui Dumnezeu”.
— „Da bine, boierule, ce rău ţi-au făcut aceşti oameni; spune să ştim şi noi!”
— „Ce rău mi-au făcut, ziceţi voi? Ei bine ascultaţi şi veţi aflà: El se numeşte Dinu Păturică, şi e fecior de opincar. Eu l-am luat de mic copil în casa mea; l-am crescut şi l-am procopsit, iar el, drept mulţumire şi răsplătire, mi-a mâncat starea şi m-a lăsat în sapă de lemn. Pe dânsa am luat-o de asemenea în casa mea, am acoperit-o cu diamanticale, şaluri şi mătăsării ca pe o domniţă; dar ea, nemernica, s-a unit cu acel tâlhar, şi tocmai acum când îmi pusesem toată nădejdea într-înşii, ei mi-au luat tot din casă şi m-au părăsit. Acum dar, când cunoaşteţi nelegiuirea lor, daţi-mi-i, sau intru cu sila frecând peste trupurile voastre”.
O luptă grozavă se aţâţă între desperatul fanariot şi între preoţi. Această luptă dură numai câteva minute, căci fanariotul slăbit moraliceşte şi fiziceşte din cauza moliciunii şi a băuturilor ce-i dădeà să bea vicleana Duduca, nu putu să reziste mult timp unei teribile crize morale; el dar ridică ochii către cer şi zise: „Dumnezeule! m-ai pedepsit de ajuns pentru păcatele mele, nu mă lăsa nerăzbunat!” Apoi căzu jos fără simţire de unde nu se ridică decât ca să ducă înainte, o viaţă mizerabilă. El erà lovit de dambla şi îşi pierduse minţile.
Puţin în urma acestei scene, Păturică şi Duduca traversau uliţa Băltăreţului, ca să se ducă acasă la dânşii, unde îi aşteptà cina şi celelalte veselii nunţiale.
CAPITOLUL XXVII. Blestemul părintesc.
Scena petrecută în biserica Lucaci produse un mare sgomot în societate. Câtva timp nu se vorbì decât de înebunirea Postelnicului Andronache şi mai cu seamă de mărturisirea lui prin care declarà pe Păturică de autor al tuturor nenorocirilor sale. Este însă un proverb românesc care zice: „Timpul face şi desface”. Societăţile umane, acest amalgam compus din fiinţe bune şi rele, înţelepte şi nebune, pline de curiozitate şi impasibile, bizare şi nătânge, de multe ori se alarmează de fuga unui principe, de căderea unui popor în sclavie, sau de falimentul unui bancher.
In asemenea cazuri, mulţimea se adună în grupe pe uliţe şi în locurile publice, raţionează asupra evenimentului, vorbeşte cu sgomot, declamă şi se înfuriază. Jurnaliştii fac articoli fulgerători şi plini de semnul mirării şi al întrebării, prin cari se silesc a da faptului o importanţă de o mie de ori mai mare decât este el în realitate; dar pe dată ce trece timpul cerut pentru satisfacerea curiozităţii publice, o tăcere mormântală se răspândeşte asupra faptului; principele căzut rămâne cu oasele sdrobite de cădere, poporul sclav geme cu lanţul de braţe, iar creditorii falitului fraudulos se mulţumesc cu zece la sută din capete, fără ca societatea să se turbure cât de puţin. Iată ce este societatea în vanitatea ei; de aceea, Păturică, ca om înţelept ce erà, lăsă lumea să vorbească ce-i va plăceà şi cât îi va plăceà, iar el îşi regulă casa şi interesele dale cât putu mai bine.
Starea lui se compuneà din trei moşii, două vii şi o casă pe una din cele mai frumoase uliţe ale Bucureştilor. Dacă el s-ar fi gândit mai bine la nestatorniciea şi ticăloşia lucrurilor omeneşti, negreşit că s-ar fi oprit acì şi ar fi petrecut o viaţă dulce şi liniştită; dar el erà ambiţios şi ambiţiunea nu are mărgini. De ce folos ar fi fost avuţia pentru dânsul, dacă i-ar fi lipsit acea poziţiune socială, care ar fi putut să-i deschiză uşile boierilor celor mari şi să-l facă egal cu dânşii? Iată ideile ce preocupau pe Păturică în primele zile ale emancipării sale din clasa vătafilor de curte.
In timpul acela sosì şi cartea vizirului Derviş Mehmet, prin care făceà cunoscut boierilor şi poporului român, că Alexandru Şuţu s-a numit domn al Ţării Româneşti.
Păturică, voind să profite de acest eveniment, mai întâi se informă despre starea lucrurilor şi după ce află numele tuturor persoanelor ce înconjurau pe noul domnitor, începù a se duce des pe la curte şi prin linguşiri pline de başeţă, dobândì cu încetul favoarea tuturor. Casa lui devenise un loc public, unde se adunau toţi paraziţii Bucureştilor, căci din nenorocire această lepră a societăţii existà şi pe atunci, cu deosebire că, paraziţii din zilele noastre sunt favorizaţi şi puşi în slujbe.
Fanarioţii veniţi din Ţarigrad cu Alecu Vodă Şuţu găseau în această casă un tezaur de toate cele mai încântătoare plăceri. Vutcile şi cafelele cele mai bune, ciubucele şi narghilelile cele umplute cu parfumatul tutun al Siriei, jocurile la noroc cele mai despuietoare şi femeile cele cu ochii mai fermecători decât ai
Vasiliscului
328): toate aceste puternice baterii de corupţiune, erau adunate în casa lui Păturică. In fine, oricine intrà în acest palat fermecătoresc, ieşeà încântat de plăcerile ce gustà într-însul, iar mai cu seamă de buna primire şi de îngrijirea cu care erà tratat de gentila şi mult iscusita fanariotă.
Păturică ştià tot ce se petreceà în casa sa, dar în loc să se deştepte într-însul simţimântul de onoare din contră, el se bucură când vedeà pe fanarioţi oftând şi făcând ochi dulci femeii sale.
Aceste infamii îl făcură să fie foarte bine primit la curte; iar mai în urmă îi procurără rangul de mare
Stolnic
328) şi funcţiunea Isprăvniciei de străini, care-l puse în relaţiune cu consulul rusesc şi austriacesc, două mine noui de exploatat.
Intr-o zi el dădeà masă mare protectorilor şi noilor săi prieteni. Toate dispoziţiunile se luaseră ca să mulţumească cu desăvârşire pe oaspeţi. Cornul abondenţei coprindeà mai puţine bunătăţi în comparaţiune cu cele ce se vedeau pe masa parvenitului. Aş dorì să descriu numărul oaspeţilor, împreună cu calităţile morale şi fizice ale fiecăruia în parte, dar asta se atinge de epopee şi mi-e frică să nu mă trântească Pegas. Mă mărginesc dar numai în povestirea unui incident, care turbură acest ospăţ măreţ şi umili foarte mult mândria lui Păturică.
Pe când mulţimea fanarioţilor mâncà şi bea în onoarea lui Păturică, un sgomot de trăsură se auzì în uliţă. Acest sgomot veneà dela o cărucioară de ţară, fără coveltir (neacoperită). Ea erà trasă de doi cai slabi ca nişte iezme şi conduşi de un băiat îmbrăcat ţărăneşte. In lăuntru erà aşternut fân peste care erà pusă o scoarţă (covor) roşie cu vărgi, pe care şedeà un boerinaş de provincie, îmbrăcat cu anteriu de dimie verde, cu caravani (nădragi) de pânză albă de casă, cu târlici şi iminei roşii în picioare, cu libadea de aba albă împodobită cu găitan negru şi cu un cauc ascuţit îndesat pe cap.
Dacă cineva ar fi calculat vârsta acestui boier de ţară după perii săi cei albi ca zăpada, negreşit că i-ar fi dat dela şaptezeci până la şaptezeci-şicinci de ani, şi nu ar fi greşit; judecat însă după falnica ținere a corpului şi după frăgezimea feţei sale şi ochii cei plini de inteligenţă şi mândrie, l-ar fi luat drept om matur, dar nu bătrân.
Cum ajunse căruţa în dreptul caselor lui Păturică, boierinaşul zise vizitiului: „Opreşte, Stane”.
Căruţa încetă de a se mai mişcà, iar boierul se dete jos, intră în curte şi de aci în sala de jos a caselor.
Privirea lui se oprì mai întâi asupra mulţimii de arnăuţi şi de feciori ce intrau şi ieşeau, ţinând în mâini farfurii pline de cele mai gustoase bucate; după aceea observă celelalte amănunte ale casei şi rămase uimit de luxul şi bogăţia ce coprindeà într-însele. „Oare nu mă voiu fi amăgit!” cugetă el în sine, „asta este casă de boier de protipendadă, e
saltanat
330) domnesc”.
Şi ca să se încredinţeze dacă nu erà un vis ceea ce vedeà, opri pe un arnăut, şi-i zise:
— „Ia spune-mi, dragul meu, ce boier şade în casa aceasta?”
Arnăutul, luând pe bietul bătrân drept cerşetor, îi zise cu ironie:
— „Să vii Sâmbătă moşicule, că astăzi nu face boierul milostenii”.
— „Ia lasă milosteniile la o parte şi răspunde-mi la ce te-am întrebat“, zise boierinaşul cu un glas aspru, ce indică supărarea ce-i pricinuise umilitoarele expresiuni ale arnăutului.
— „De ce nu, dacă voieşti. Aici locueşte marele Stolnic Dinu Păturică Halè Ispravnic de străini”.
— „Dar
saraiurile
331) acestea şi cele ce se coprind într-însele, sunt toate ale lui?”
— „Da, ale dumnealui”.
— „Apoi dacă este aşa, spune-i c-am venit să-l văd, că sunt mulţi ani de când nu l-am văzut”.
— „Şi cine să-i zic că eşti?“
— „Spune-i că sunt tatăl dumisale şi mă numesc Treti Logofăt Ghinea Păturică ot Bucov sud Saac"; ţine minte băiete, ot Bucov sud Saac.
Amăutul privì pe bătrân cu mai multă băgare de seamă, dar sărăcia ce se vedeà întipărită pe veşmintele cu cari era îmbrăcat îl oprì de a anunţà mândrului său stăpân un tată atât de umilit şi trenţăros.
Bătrânul simţì aceasta şi înfuriindu-se de nebăgarea în seamă cu care îl priveà arnăutul, zise:
— „Ascultă, mojicule, du-te numaidecât de spune stăpânului tău că am venit să-l văd, sau arată-mi odaia în care se află, să intru eu d-a dreptul.
Oşti d-aci!
(fugi d-aci!)”
Aceste cuvinte ale bătrânului, fiind pronunţate cu voce tare, pătrunseră până la auzul lui Păturică, carele înţelegând după accent că persoana ce întrebă de dânsul erà tatăl său, ieşì în sală şi ordonă arnăutului să-l gonească.
— „Dar bine, cocoane Dinule, cum pot cutezà eu să dau afară pe un om care se numeşte părinte al dumitale?” răspunse arnăutul confusiat.
— „Da, fiule, sunt bătrânul tău tată. Nu mă cunoşti?”
— „Auzi colo obrăznicie; un cerşetor de uliţă, să se numească tată al meul dati-l afară pe brânci, auzit-aţi voi? Eu nu am tată”.
Apoi se retrase în cameră, ca să nu turbure petrecerea amicilor săi.
Bătrânul, auzind pe fiul său pronunţând aceste omorîtoare cuvinte, îşi perdù minţile; fata lui devenì teribilă şi ameninţătoare ca a unei fiare sălbatice, care voeşte a sfâşia pe cel ce a rănit-o.
In paroxismul dar al furiei sale, se repezì în camera ospăţului şi puindu-se față în față cu migratul său fiu, zise: „Ce nu mă cunoşti, fiule? Acest trup uscat de bătrâneţe şi de sărăcie nu este el care ţi-a dat viața? Aceste mâini sbârcite de muncă, nu sunt oare ele, cari te-au mângâiat în copilăria ta, şi ţi-au pus în mână condeiul cu care te-ai procopsit şi ai câştigat aceste bogăţii? Nu te gândeşti, nenorocitule, că săvârşeşti un păcat osândit de legile firii şi de obiceiurile politiceşti? Iuda a vândut pe învăţătorul său, dar nu s-a lepădat de tatăl său! Râul cel măreţ şi înconjurat de verdeaţă tăgădueşte el oare umilitul isvor din care îşi are începutul? Incă odată, te rog, fiule, vino în braţele mele, să te sărut şi să-ti dau binecuvântarea mea cea depe urmă, căci sunt bătrân şi poate să mor fără să te mai văd!”
Păturică, care nu vedeà în acele momente decât umilirea sa în fața celor mai de frunte boieri ai Domniei, porunci de-al doilea şi cu mai multă asprime, ca să-l scoată afară din casă.
Bătrânul, văzând atâta împetrire de inimă, zise cu un aer profetic: „Dumnezeu, care cunoaşte „şi vede toate, să nu-ți ajute, fiu blestemat ce „eşti! El, care te-a înălţat atât de mult, te va „pogorî mult mai jos decât unde te aflai. Aceste „bogăţii câştigate prin nelegiuiri, ți le va risipi, „cum risipeşte vântul praful depe arie. Cum „mă goneşti tu pe mine, să te gonească îngerul „Domnului în toată viaţa; să nu aibi prieteni „în nenorocire, să umbli din casă în casă, cer-„şind pâine, ca să-ţi astâmperi foamea şi o treanţă „ca să-ţi acoperi goliciunea; să linguşeşti toate „tarafurile şi toţi să-ţi bată joc de tine. In chi-„nurile boalei tale, să nu aibi pe nimeni, care să „te mângâie şi în vedeniile tale să-ţi stea înainte „toate fără de legile tale. Amin. Fie, fie!...”
După ce bătrânul rosti acest teribil blestem, puse mâinele la ochi şi ieşì din casa fiului său cu repeziciune; iar Păturică îşi continuă ospăţul fără să se turbure cât de puţin de amarele imprecaţiuni ale părintelui său.
El se ocupă de nouile sale cunoştinţe şi de folosul ce puteà să tragă dintr-însele; dar tocmai pe când se ridicà cu ambiţiunea până la cele mai înalte demnităţi ale ţării, un nor politic venì să întunece puţin soarele speranţelor sale.
Incă de la anul 1814, Nicolae Scufu, grec din oraşul Arta (în Peloponez) şi Riga Palamide, formaseră o societate cu scop de a pregătì pe Greci pentru liberarea patriei lor. Această societate numită:
„Excugia xwv ţdr/Cov“
332 ), împreună cu cea numită:
„fd-tovowc,truiQÎa“
333), ce staţionà în Atena, îşi aveau corespondenţii şi comitetele lor în Odesa, Chişinău, Galaţi şi Bucureşti334).
Membrii comitetului din Bucureşti, cunoscând însemnatele servicii ce ar fi putut să aducă Alecu Vodă Şuţu revoluţiunii greceşti, îi propuseră să intre şi el în societate, dar Şuţu refuză. Prin această conduită neaşteptată a principelui, secretul societăţii puteà să fie descoperit şi s-ar fi pus în pericol viaţa celor mai însemnaţi bărbaţi ai mişcărei. Mijlocul dar cel mai propriu, spre a evità această nenorocire, fu înveninarea lui Vodă Şuţu, la 19 ianuarie 1821, prin doctorul Cristali, medicul său particular.
Acest eveniment de şi contrariă oarecum planurile ambiţioase ale lui Păturică, dar el, în loc să despere, aşteptă cu sânge rece prefacerea ce puteau să ia lucrurile; şi fiindcă nu puteà să prevază cele ce erau să se întâmple, linguşeà pe toţi fără excepţie, ca să-şi facă popularitate.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, ce isbucnì a doua zi după moartea lui Şuţu, păreà venită într-adins, ca să dea ocaziune lui Păturică a arătà lumii duplicitatea şi laşitatea caracterului său. El se gândì foarte mult asupra acestei mişcări, iar mai cu seamă asupra foloaselor ce ar fi putut trage dintr-însa. Astfel dar, pe cât timp revoluţiunea se compuneà din Tudor Vladimirescu, Macedonschi şi câţiva panduri, el ţineà de partidul boierilor, şi calomnià împreună cu dânşii pe acei bravi cari îşi pericolau viaţa spre a da ţării drepturile ei cele vechi; iar după ce revoluţiunea triumfă şi silì pe boieri a o recunoaşte şi a-i jurà credinţă, atunci Păturică devenì cel mai fierbinte apărător al ei şi o exploată cât putu mai bine; dar intrarea lui Ipsilant în ţară şi proclamaţiunea lui cea măreaţă făcù pe ciocoi să-şi schimbe politica. „Ipsilant în ţară!..“ zise ciocoiul în sine; „un fecior de domn cu o mulţime de viteji după dânsul şi ajutat de Muscali! Asta e o minunată întâmplare, şi caută să mă folosesc de dânsa. O să mă scriu între
mavrofori!...335)
Dar bine, ce va zice Tudor când va afla? Ce vor zice aţâţi prieteni ai mei ce se află intraţi în oştirea lui? E! şi ce-mi pasă mie de dânşii? Ei sunt nişte calici cari s-au sculat cu răzmiriţa împotriva împărăţiei, ca mâine vin Turcii şi-i risipesc ca pe puii de potâmiche; în vreme ce Ipsilante, de şi este şi el
aposta336),
dar este sprijinit de prea puternica împiărăţie a Rusiei. O isbândă să facă numai şi pare că-l văz Domn în ţară şi răsplătind cu galantomie pe toţi cari l-au ajutat. Mă voiu duce dar la dânsul şi voi părăs pe aceşti calici ce cântă toată ziua; „Ah! sabia lui Traian, într-o mână de român“ şi le chiorăe maţele de foame!”
După ce ciocoiul se împăcă cu conştiinţa sa în privinţa laşităţii ce voià să comită, şi după ce îşi făcu toate dresurile cu unul dintre consuli, poruncì să înhame armăsarii la butcă şi se duse la Colintina, ca să se prezinte înaintea lui Ipsilant.
Trecuseră două ore de când el aşteptà rândul de a intrà la prinţul, dar acest timp nu-l pierdu în darn, căci legă relaţiuni de prieteşug cu căpitan Iordache, Constantin Duca şi Vasile Caravia.
In momentul însă când el ofereà acelor tâlhari de drumuri ziafeturile cele mai delicioase ca să dobândească favoarea lor şi printr-însa pe a lui Ipsilant, uşa camerei de audienţă se deschise şi ieşì secretarul principelui, carele făcu semn lui Păturică să intre în lăuntru.
Ciocoiul îşi scoase cismele cele de saftian roşu şi rămâind numai cu meşii, îşi puse o pereche de papuci galbeni de Ţarigrad, îşi strânse giubeaua la piept şi intră în camera lui Ipsilant, unde după ce făcu câteva complimente pline de linguşire, voi să sărute haina principelui, dar fiindcă principele refuză cu delicateţă acest act înjositor, ciocoiul sărută ciucurii patului pe care şedeà Fanariotul.
Săvârşindu-se această ceremonie, Păturică se trase puţin dandaratele şi luând o poziţiune umilitoare zise:
— „Să trăieşti, Măria ta, întru mulţi şi fericiţi ani! Eu sunt stolnicul Dinu-Păfurică Hale Ispravnic de străini şi am venit să mă închin Măriei tale ca o slugă plecată ce sunt şi să primesc strălucitele porunci ce te vei milostivì a-mi da”.
Fanariotul fiind informat foarte bine despre Păturică, se uită drept în ochii lui şi după ce-şi termină observaţiunile sale fizionomice, zise cu un zâmbet rece şi ironic:
— „Am auzit, arhon Stolnice, că eşti om deştept şi cu pricepere în treburile ţării”.
— „Laude, Măria ta; fac şi eu ce pot ca un om mic ce sunt”.
— „Am mai auzit că — dar asta nu e treaba mea; — se zice iarăşi prin lume, că fiind Sameş la Hătmănie, s-ar fi pierdut o piatră verde de mare preţ... Dar nici asta nu mă priveşte”.
— „Nu crede, Măria ta! astea sunt defăimări ce vin din pizmă, căci am prea mulţi vrăjmaşi”.
— „Ai dreptate, arhon Stolnice, tot ce e mare e pizmuit. Dar să lăsăm la o parte tolate acestea, şi să vorbim ceva despre interesele noastre. Te rog citeşte acest răvaş”, şi de o dată îi dete o bucată de hârtie strânsă în formă de răvaş.
Păturică privi răvaşul şi recunoscu forma de scriere a unuia dintre consulii puterilor străine.
— „Citeşte-l, arhon Stolnice, nu te sfii”, zise Ipsilante văzând pe ciocoi încurcat.
Păturică deschise de-al doilea răvaşul şi citì frazele acestea:
Ilustre Principe!
„Cunoscând greutatea misiunii ce aveţi a îm-„plinì, cred că vă aduc un mare serviciu reco-„mandându-vă pe stolnicul Dinu Păturică, care „prin iscusinţa şi cunoştinţele ce are despre tre-„bile ţării, vă poate ajutà în multe împrejurări. „El trebue să vie astăzi-mâine la înălţimea Voas-„tră, căci l-am vestit prin osebit bilet din par-„te-mi. Informaţiunile ce ţi-am dat în trecutele „zile despre acest boier, sunt destul de precise; „rămâne la înălţimea voastră să profitaţi de ma-„rile lui talente”.
Sunt al In...
N.
Acest răvaş răspândi multă lumină asupra neînţelesei poziţiuni în care pusese Ipsilant pe Păturică prin muşcătoarele lui cuvinte. Ciocoiul înţelesese imensele foloase ce puteà să tragă servind interesele capului eteriei greceşti. Strânse dar răvaşul şi-l dete cu mult respect în mâna prinţului, carele, după ce îl rupse în mici bucăţi, zise:
— „Ei bine, arhon Stolnice, eu am să-ţi împărtăşesc o taină care poate să te ridice la mărire şi bogăţie, dacă mă vei slujì cu credinţă, dar care negreşit te va pierde, dacă mă vei înşelà sau mă vei vinde; ai auzit?”
— „Spune-mi, Măria ta, ce am de făcut şi răspund cu capul că nu vei fi nici înşelat, nici vândut”.
— „Ascultă, arhon Stolnice. Cunoşti pe Domnul Tudor?”
— „Il cunosc, Măria ta!”
— „Il cunoşti bine?”
— „Foarte bine, Măria ta”.
— „Spune-mi dar, ce fel de om este?’
— „Este viteaz şi drept, Măria ta!”.
— „Astea sunt darurile ce poate aveà; eu voiu să aflu cusururile lui”.
— „Are şi cusururi”.
— „Cari simt acele cusururi, spune-mi?
— „Este mândru şi furios la mânie”.
— „Astea-mi plac; dar ia spune-mi, iubeşte banii?”
— „Nici de cum, Măria ta!”
— „Dar muerile?”
— „Nici pe dânsele”.
La aceste cuvinte, prin cari Păturică fără voia sa făceà panegiricul omului pe care voià sa-l vânză, Ipsilant rămase uimit. „Viteaz? zise fanariotul în sine; „drept! neiubitor de bani şi de femei! Iată calităţi cari poate să facă dintr-nsul un Caton, un Brutus. Prin vitejie, el îşi ya face un nume mare în toată ţara! Prin dreptate dobândi iubirea norodului; el dar va fi şi puternic! iar eu voiu fi mic! Eu, Alexandim Ipsilant, fiu de principe şi general de brigada, eu, care am stat cu capul ridicat înaintea lui Napoleon; eu, care nu am tremurat in faţa morţii ce veneà asupră-mi din milioane de guri varsa oar de foc, să mă văz silit a plecà capul înaintea lui Tudor? Asta-i cu neputinţă! Ce voi face dar? Voi pornì numaidecât la Cotroceni, ca să smulg din pieptul şi inima protivnicului meu acele virtuţi cari astăzi chiar îl fac mai iubit şi mai respectat decât pe mine!... Dar bine, eu am jurat să mă lupt contra necredincioşilor, iar nu să vărs sângele creştinilor!...”
După ce trecură aceste gânduri sinistre, ce sfâşiau fără milă pe fanariot, o linişte se răpândì pe faţa lui şi un zâmbet uşurel se arătă pe buzele sale.
Păturică, care examinase cu multă luare aminte faţa fanariotului, ştià acum, ca şi dânsul, care erau pasiunile ce-i sfâşiau inima; cu toate acestea el sta în picioare, nemişcat, ţinând într-o mână işlicul şi cu cealaltă giubeaua strânsă la piept, fără să lase a se vedeà pe faţa sa decât nepăsarea şi nevinovăţia, reproduse cu cea mai mare fineţă.
— „Ei bine, arhon Stolnice”, exclamă fanariotul, „îmi spuneai că Domnul Tudor este cam furios?”
— „Ba furios cum se cade; el socoteşte pe un om ca pe un pui de vrabie”.
— „Ce spui, arhon Stolnice, să fie oare adevărat ceea ce zici?”
— „Chiar ieri a spânzurat pe unul din cei mai de frunte viteji, numai şi numai pentrucă s-a dus cu vreo câţiva neferi şi au spart o cârciumă din Dealul Spirii”.
— „Şi l-a omorît, ai?”
— „Ca p-un pui de găină, Măria ta”.
— „Ei bine, ce zice oştirea lui despre aceasta?”
— „Nemulţumirea se vede zugrăvită pe toate feţele, dar nu cutează nimeni să-i facă băgări de seamă”.
— „De ce?”
— „Findcă se pomeneşte cu gâzii lui ieşiţi ca din pământ şi totul se isprăveşte într-o clipă”.
Ipsilant se puse iarăşi pe gânduri. De astă dată însă, faţa lui erà acoperită de o veselie sinistră; el se sculă depe pat şi netezindu-şi câtva mustăţile, zise lui Păturică:
— „Ascultă, arhon Stolnice; dar bagă de seamă la ceea ce am să-ţi spui, căci d-aci atârnă fericirea şi nenorocirea ta”.
— „Ascult, Măria ta".
— „Două săbii pot să intre într-o teacă?”
— „Nu, Măria ta!”
— „Dar o țară poate fi stăpânită de doi Domni deodată?”
— „Nici asta nu se poate, Măria ta!”
— „Ei bine! Ţara Românească are astăzi doi Domni sau cel puţin doi peţitori de domnie: unul este Tudor şi celălalt sunt eu. Mă înţelegi?”
— „Te înțeleg, Măria ta!”
— „Unul dar, dintre noi trebue să piară”.
— „Şi cel care trebue să piară este Tudor,
Măria ta!”
— „El însuşi, şi aceasta o cer dela tine. Răvaşul consulului zice curat că eşti cel mai întreprinzător şi mai îndemânatec dintre boieri; fă-mi dar această slujbă şi te voiu face cel mai bogat dintre toți”.
— „Gata la poruncă, Măria ta, dar n-ar fi rău să-mi arăţi şi mijloacele prin cari să pot săvârşi această mare faptă“.
— „Mijloacele, zici?... Dar tu însuți mi-ai spus că el este mândru şi nesocotit la mânie. Strămoşul nostru, Adam, a pierdut raiul numai pentru nerăbdare; de ce dar Tudor să nu-şi piarză capul, când are două din cusururile cele mai de căpetenie?”
— „Te înţeleg, Măria ta!”
— „Du-te dar în lagărul lui şi îndeamnă pe unii din ostaşi la nesupunere, iar pe alţii la jafuri şi silnicii; apoi fă ca să le afle Tudor pe toate acestea; şi fii sigur că cu cât spânzurătorile se vor înmulţì în lagărul lui, cu atât noi vom izbutì mai bine. Cunoşti puterea mea, ştii că sunt ocrotit de marea împărăţie; lucrează pentru mine şi norocirea ta e făcută”.
— „Să trăieşti, Măria ta”, exclamă Păturică făcând o temenea până la pământ, „dar aş vrea să ştiu şi eu, plecatul Măriei tale rob, cu ce o să mă aleg din toate acestea? Măria ta eşti luminat şi cu
praxis
337) şi ştii mai bine decât mine prin cât primejdii am să trec eu, nemernicul, ca să săvârşesc poruncile Măriei tale”.
Ipsilanti se gândì puţin, apoi luă pana în mână şi scrise pe o coală de hârtie cuvintele acestea:
„Eu, Alexandru Ipsilant, principe de naştere „şi general de brigadă al nebiruitei oştiri ruseşti, „mă îndatorez a răsplăti pe boierul român, Stol-„nicul Dinu Păturică, pentru slujbele săvârşite „de dânsul eteriei elineşti, numindu-l de o cam „dată ispravnic peste două judeţe din cele ce se „află acum în stăpânirea mea; iar dacă milostivul „Dumnezeu îmi va ajuta să stăpânesc tara întreagă, îl voiu face caimacam al Craiovei”.
„A. Ipsilant".
— „Ţine hârtia aceasta şi sileşte-te cât vei putea să împlineşti poruncile mele; iar când lucrul va fi săvârşit, vino cu dânsa să-ți iei răsplătirea”.
Păturică sărută mâna fanariotului şi se retrase.
CAPITOLUL XXVIII. Un suflet nobil.
La extremitatea despre miazănoapte a mahalalei Oțetarilor, era pe timpul lui Caragea o uliţă înfundată, strâmtă şi neîncetat plină de noroi. In acea uliță se aflau mai multe căsuţe învelite cu trestie, în cari locuiau numai sacagii şi căruţaşi. In mijlocul acestor bordeie mizerabile erà o casă, care prin arhitectura ei de ordin otoman şi prin mica grădină compusă din arbori roditori şi flori, atrăgea foarte mult băgarea de seamă a trecătorilor.
Curtea acestei case erà îngrădită cu uluci de stejar, ascuţite la vârf şi foarte înalte; iar în partea despre faţada uliţei, avea parmaclâcuri cioplite şi aşezate cu mare gust. In mijlocul îngrădirii erà o poartă cu două canaturi, învălită cu straşină de uluci mărunţele, ca să o apere de stricăciunea ploilor. In vârful acelui înveliş erau doi căpriori în formă de sceptru, având fiecare la extremitatea de sus un cocoş lucrat în lemn, foarte gros, iar pe faţada stâlpilor erau sculptaţi doi şerpi ţinând câte un măr în gură.
Casa erà de zid, cu un singur etaj şi împărţită în două camere şi un pridvor. Invelitoarea ei erà de olane, iar la cele două puncturi unde se unesc doliile338), avea câte o băşică de pământ smălţuită cu vârful în formă de pasăre.
Uşa principală, ce conduceà înăuntrul casei era compusă din mai multe bucăţi de lemn lustruite cu rândeaua şi legate de căptuşala principală prin cuie de fier alb cu capetele rotunde şi lustruite.
Lângă pridvor erà o grădiniţă formată din câteva viţe legate în formă de boltă, un corcoduş, doi zarzări şi câţiva piersici, printre cari erau câteva brazde despărţite între dânsele de bucăţi mici de cărămizi foarte frumos aşezate. Aceste brazde erau pline de garoafe sălbatice, ochiul boului, lemnul domnului şi limba mielulşelului 339); iar pe lângă îngrădirea de trestie a micii grădini şi pe prispa caselor erau așezate o mulţime de oale cu maghirani, indruşaimi şi alte flori scumpe depe atunci. In unul din colţurile curţii erà un puţ cu roată, lângă care se formase un lac de apă ce serveà de scăldătoare câtorva raţe româneşti şi leşeşti.
Interiorul caselor erà astfel aranjat: una din cele două camere serveà drept cămară pentru conservarea proviziunilor; iar cea de a doua, destinată pentru locuinţă, era pardosită (pavată) cu cărămizi spoite cu vopsea roşie şi aveà două paturi turceşti acoperite cu saltele, perne şi macaturi de cit. Aproape de ferestre erà o masă de brad acoperită cu o pânză albă cu mărginile de borangic galben, pe care erau puse câteva cărţi una peste alta, hârtie de scris şi o pereche călimări de alamă; iar sub această masă se vedeau un işlic învelit în hârtie groasă, o pereche cisme turceşti de saftian roşu şi o strachină cu ouă.
Pe peretele despre răsărit erau două icoane aşezate pe o bucată de ştofă. Lângă dânsele se aflà o sticluţă cu aghiasmă, un mănunchiu, (buchet) de busuioc uscat şi câteva spice de grâu; iar în faţa acestor obiecte de devoţiune, erà spânzurată o candelă ce ardeà neîncetat, dând o lumină slabă şi melancolică. Tavanul acestei camere era de grinzi şi uluci de stejar, frumos lucrate. Lângă un alt perete şi cam aproape de tavan, erà o culme pe care stăteau atârnate: un anteriu, o giubea blă-mită, nişte ciaeşiri de şal roşu şi câteva rochii. Osebit de aceste mobile ce indicarăm, mai erà în această cameră o ladă de Braşov, câteva ulcioare cu apă de băut şi o sobă oarbă, d-asupra căreia erà pusă o tavă cu tacâmul dulceţii şi al cafelei; iar în firidele de jos se vedeau câteva gheme de lână şi o donicioară cu fuse.
In unul din cele două paturi zăceà un om ca de patruzecişicinci de ani, dar care, după sbârciturile, feței și perii capului cei cărunţi, semănà să ţie de o etate mult mai înaintată. Acest nenorocit avea capul rezemat de o pernă şi păreà adâncit într-un somn foarte greu.
Lângă pat şedeà o femee bătrână, care se îndeletnicià făcând colţişori şi bibiluri de mătase la piepţii şi mânecile unei cămăşi, aţintind din când in când ochii asupra suferindului.
Erà pe la nouă ore din noapte. Tristul cadru ce puserăm înaintea lectorilor noştri, fiind luminat numai de palida lumină a candelei, deveneà mult mai atingător şi mai interesant. In momentul însă când bătrâna se sileà să alimenteze slaba lumina a candelei, ca să poată lucrà mai cu spor se auz cateva lovituri în poarta curţii. Bătrâna se duse sa deschiză şi după câteva momente se întoarse împreună cu un june frumos, bine îmbrăcat şi cu ochii plini de o bunătate îngerească.
— „Doarme?“ zise străinul, adresându-se către bătrână.
— „Abià dete Dumnezeu de adormi că n-a închis ochii de trei nopţi“.
— „Din ce pricină?“
— „Apoi de mamă, ştiu şi eu?“
— „Şi ce a făcut în acel timp de nedormiri?“
— „Ce face totdeauna: se posomorăşte, strigă, îşi rupe hainele după dânsul, apoi pare că se linişteşte, dar deodată sare tremurând şi îmi zice: Ascunde-mă! scapă-mă de aceşti ticăloşi, ce voiesc sa mă omoare!"
— „Și de cine se teme el? Ce i se năluceşte?"
— „O mie de bazaconii, mamă; dar aceia ce-l face să se înfurieze şi mai mult, este aducerea aminte despre un vătaf de curte şi o ţiitoare a sa,
cari i-au mâncat averea și l-au lăsat pe drumuri”.
— „Aş dori să ştiu, buna mea bătrână, dacă vine cineva să-l vază sau să-l ajute cu cevà“.
— „Nimeni, boierule“.
— „Dar bine, cine-i plăteşte chiria casei, mâncarea, căutarea şi celelalte?“
— „Toate acestea le-am întâmpinat singură până la un timp, dar tocmai când sfârşisem de cheltuială şi mă duceam în târg ca să-mi vând maloteaua, un boier tânăr ca dumneata, fie-i umbrele340), mă luă la cătare, apoi apropiindu-se de mine, îmi zise":
— „Nu cumva eşti dumneata baba Iana spita-lagioaica?“
— „Eu sunt boerule, — îi răspunsei“.
— „In ce mahala locuieşti?“
— „In Oţetari“.
— „In uliţa înfundată, nu este aşa?“
— „Intocmai precum zici, boierule“.
— „Vino dar după mine“, zise el. Eu îl urmai pânlă la o boltă de lipscănie, unde intrând împreună cu mine, zise stăpânului bolţii: „Dă acestei femei lei una sută şi să urmezi tot astfel pe fiecare lună până la o altă poruncă a mea“. Apoi apropiindu-se de mine, îmi zise încet: „Să-l cauţi bine pe bolnavul ce-l ai în casă, căci o să viu câteodată, să-l văz“. Sfârşind aceste cuvinte, ieșì repede din boltă şi se făcu nevăzut...“
— „Cunoşti pe acel june boier?“
— „Nu-l cunosc, căci n-am avut timp să-l privesc în faţă; dar ori cum va fi, Dumnezeu să-i dea bine şi să-l norocească, căci de nu veneà el în ajutorul sărmanului bolnav, numai Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat“.
— „Dar bine, bolnavul erà odată bogat, ce s-a făcut starea lui?“
— „Am cercetat, mamă, şi am aflat că i-a vân-dut-o datornicii la
Cochii vechi,
şi l-au lăsat numai cu hainele depe dânsul“.
— „Dar casa lui, acea casă atât de îmbelşugată?..."
— „Tot s-a vândut".
— „Şi cine au fost acei nelegiuiţi cari au cutezat să lase pe drumuri pe un om cu minţile rătăcite şi străin în această ţară?"
— „Apoi de, mamă, mai ştiu şi eu?... Lumea vorbeşte multe".
— „Şi ce zice lumea?"
— „Zice că el a avut o ţiitoare şi că ea s-a unit cu vătaful de curte şi i-au mâncat toată averea".
— „Ticăloşii şi nemernicii!... Dar am auzit vorbindu-se şi despre un bogasier... lipscan... ceva cam aşa“.
— „I1 cunosc şi pe acel ticălos... e bun de pus în țeapă".
— „Da de ce?"
— „Fiindcă m-a lăsat pe drumuri".
— „Şi cum s-a întâmplat aceasta?"
— „Ia strânsesem şi eu, în tinereţe, câteva părăluţe, ca să am la bătrâneţe, ştii povestea vorbii: „bani albi, de zile negre" şi el mi i-a mâncat, mânca-l-ar coțofenele".
— „Şi cum ți i-a mâncat, ia spune-mi?"
— „A făcut
moflusluc
mincinos şi m-a lăsat pe drumuri, nu l-ar mai lăsà delà inimă".
— „Dar bine n-ai dat jalbă la stăpânire?"
— „Ba am dat, da-l-ar prin târg cu nasul tăriat".
— „Şi ce-ai ales?"
— „Mai nimic, mamă! din două miişoare de lei m-am ales numai cu două sute, din care mi-a oprit şi havaetul judecăţii".
— „Ia spune-mi, cum îl chiamă pe acel hot de ştreang?"
— „Costea".
— „O fi Costea Chiorul, bogasierul?“
— „El este, mamă!“
Tânărul căzù într-o adâncă întristare, apoi după ce aruncă o privire asupra bolnavului, zise în sine: „Unul zace în pat lipsit de minte şi sărac, celălalt, mofluz mincinos şi gata a merge la ocnă pe toată viaţa, numai cel de-al treilea şi cel mai riău din toţi se bucură încă de roadele nelegiuirilor sale; puţin însă şi voiu auzì şi de numele lui“.
Pe când străinul se aflà absorbit în aceste triste gânduri, bolnavul începù a ţipà şi a gesticulà din mâini, strigând cu glas răguşit şi tremurător: „Lăsaţi-mă, nelegiuiţilor! Nu vă e de ajuns că m-aţi sărăcit? Voiţi acum să-mi luaţi şi viaţa? Apoi deschizând ochii săi înflăcăraţi de mânie, începù a lovì cu pumnii păreţii casei, crezând că loveşte acele umbre imaginare; iar după aceea începu iarăşi a strigà: „Luaţi de lângă mine pe această muiere desfrânată, căci privirile ei mă înghiaţă! Nu vedeţi voi că ea voeşte să mă sugrume cu prefăcutele ei îmbrăţişări?“
— „Linişteşte-te boierule, zise străinul, sărind de pe scaun şi alergând către bolnav, ca să-i dea ajutorul necesar, în acele teribile momente.
— „Daţi-mi un pahar de apă, să-mi răcoresc pieptul”, zise nenorocitul bolnav cu vocea mai de tot stinsă, şi sdrobită de oboseala agoniei.
Apa cea rece cu care fu adăpat şi stropit bolnavul, produse un mare efect. El deschise ochii asupra făcătorului său de bine, apoi lăsând să curgă dintr-înşii două şiroaie de lacrimi, zise cu glas liniştit, dar întrerupt de suspine:
— „Tu aici!... Tu la capul meu! Dar acesta este locul lui Dinu pe care l-am procopsit, iar nu al tău pe care te-am isgonit fără milă din curtea mea!
Tânărul luă cu transport mâna suferindului şi udând-o cu lacrimi şi sărutări, zise:
— „Am voit, stăpâne, să te scap din mâna acelor tâlhari, dar Dumnezeu nu mi-a ajutat.“
— „Iar eu, ticălosul, drept mulţumire pentru binele ce voiai să-mi faci, te-am scos cu urgie din curtea mea“.
Cât ţinù această scenă atingătoare, bătrâna stete în picioare privind cu băgare de seamă trăsurile feţei şi glasul străinului, apoi se apropie de patul bolnavului şi îi zise cu o privire plină de uimire:.
— „Stăpâne! Acest june atât de milostiv şi cu inimă bună este boierul cel necunoscut, care de atâta timp ne dă mijloace de vieţuire; bănuelile mele nu mă amăgeau, acum îl cunosc cu desăvârşire: este grămăticul marelui Ban C***, este Serdarul341) Gheorghe, zaraful Vistieriei. Să îngenunchem înaintea acestui înger şi să-i mulţumim pentru mila ce a arătat către noi“.
Necunoscutul, văzându-se descoperit și nevoind să stea faţă la o scenă ce-i atingeà modestia, ieşi din casă cu repeziciune şi se duse la ale sale.
Buna bătrână nu se amăgià deloc în aprecierile sale.
Persoana cea misterioasă erà într-adevăr Gheorghe Serdarul, acel june plin de virtute, care părăsi casa Banului C*** şi-şi sacrifică arzătorul amor ce aveà pentru fiica acelui boier, numai ca să nu răsplătească cu rău binefacerile ce primise dela dânsul.
El se refugiase în Moldova, crezând că schimbarea aerului, privirea frumoşilor munţi din acea ţară şi deosebirea obiceiurilor vor stinge cu încetul flăcările amorului ce-i ardeau pieptul şi inima.
Ajungând dar în capitala Moldovei se înfăţişă înaintea lui Mihai Vodă Şuţu care, din puţinele cuvinte ce schimbă cu dânsul, descoperind rarele lui calităţi şi profunda cunoştinţă ce aveà despre limba elinească, îi oferi postul de secretar particular al său.
Junele primi această cinste domnească, sperând că prin ocupaţiune îşi va micşora suferinţele, dar se amăgeà; căci marea încredere ce din zi în zi îi arăta principele, onorurile ce primea dela boierimea moldoveană, caftanul de mare Comis342) şi darurile domneşti cele bogate, în loc să-i micşoreze suferinţele, din contră i le măre0 mai mult.
In fine, părăsì Moldova şi se întoarse iarăşi în Bucureşti, dar acì avea să întâmpine noui loviri; Maria, fata Banului C..., zdrobită şi dânsa de patima amorului, căzuse la o boală cari îi ameninţà viata. Bătrânul ei părinte, văzând acest rău care voia să-i răpească comoara fericirii sale, se sfătuì cu cei mai învăţaţi doctori după acei timpi şi după povaţa lor se strămută cu locuinţa la una din moşiile sale de munte.
Gheorghe, aflând despre toate amănuntele acestei împrejurări şi necutezând să se înfăţişeze înaintea Banului, nici să vestească pe Maria despre sosirea sa, căzù într-o adâncă melancolie, care negreşit l-ar fi târât în mormânt, dacă schimbarea epocei nu aducea cu sine o mare schimbare în poziţiunea sa.
Singura mângâiere ce-i mai rămăsese după atâtea nenorociri erà de a contemplà din depărtare chioşcul din grădina Banului, acel local în care văzuse pentru prima oară răsărind soarele trecutei sale fericiri şi a face bine celor nenorociţi. El, dar, aflase jalnica stare în care adusese Păturică pe Comisul343) Andronache Tuzluc, vechiul său stăpân, şi îl ajutà în secret.
CAPITOLUL XXIX. Lagărul dela Cotroceni şi trădarea.
Tudor Vladimirescu, luând ştire că Ipsilant a intrat în ţară, îşi împărţi oştirea în două părţi; dintr-una formă mici garnizoane pentru apărarea mănăstirilor din Valahia mică, în care îşi aveà depuse proviziunile necesare pentru hrana oştirii; iar cu o parte compusă din şease mii de panduri aleşi şi două mii cinci sute de amăuţi, comandaţi de Macedonschi şi Prodan, luă calea către Bucureşti şi se aşeză în mănăstirea Cotroceni şi pe câmpia dimprejurul ei, formând din această localitate un lagăr fortificat, din care observà mişcările lui Ipsilant, pe boierii şi politica turcească.
După regulele stabilite de acest căpitan, intrarea în lagăr a oamenilor particulari nu erà poprită nici ziua nici noaptea, dacă ei cunoşteau cuvântul de ordin.
Dinu Păturică, profitând de această neîngrijire, încă dela sosirea lui Tudor, vizită neîncetat lagărul şi prin manierele lui insinuitoare, dobândì amicia şi încrederea tuturor căpitanilor armatei şi chiar a lui Tudor.
Astfel stau lucrurile cu câteva zile înaintea întrevederii lui Păturică cu Ipsilant, în care se stabilì vânzarea liberatorului României.
A treia zi după încheerea acestui pact infam, pe la două ore turceşti din noapte, Păturică încinse iataganul, puse două pistoale la brâu şi alte două la ciochina şelei} apoi încălecă pe un armăsar şi luă drumul către Cotroceni urmat de un amăut armat cu o
şişneà344)
boşnegească.
Erà pe la 20 Martie, timpul cel mai nestatornic al climei noastre; un întuneric des acopereà faţa cerului, vântul austrul suflà cu repeziciune, glasul păsărilor de noapte, unit cu freamătul sinistru al copacilor, făceau o armonie infernală; iar ploaia ce cădeà în torente, complecta acest cadru fioros.
Cei doi călători, înfăşuraţi în ipingelele lor, îşi urmau călătoria în linişte privind acest desordin al naturii cu nepăsarea şi bucuria ce simţiră demonii, când Cel Atotputinte deschise zghiaburile adâncului, ca să piarză o lume nedemnă de amoarea şi intenţiunea sa. Dar când ajunseră în dreptul caselor lui Bucluc-Başa Giafer, Păturică zise tovărăşului său de călătorie:
—,,Să fie oare adevărat tot ce mi-ai spus? răspunde!...“
— „Precum mă vezi şi te văz, cucoane Dinule“.
— „Nu mă minţi tu oare?“
— „Iţi jur pe Dumnezeu şi pe sfântul Gheorghe, ajutătorul meu“.
Ciocoiul, mulţumit de acest jurământ, ce totdeauna e sacru pentru hoţi şi bigoţi, înaintă conversaţiunea.
— „Ia mai spune-mi încă odată, câte spargeri de case s-au făcut?“
— „Şeapte, stăpâne!““
— „In ce mahalale?“
— „La Biserica Albă din Postăvari şi la Spirea din Deal“.
— „Jaful a fost mare?“
— „S-au luat peste tot ca la două sute mii lei, afară de argintării şi boarfe“.
— „Câte femei sau siluit?"
— „Zece, dintre care două au murit neputând suferi până în sfârşit casnele arnăuţilor şi ale pandurilor“.
—,Dar uciderile cum au mers?"
— „Trei cârciumari, doi băcani şi un boierinaş“.
— „Le ştie acestea Domnul Tudor?“
— „Nu numai că le ştie, dar a şi spânzurat azi dimineaţă cinci dintre cei ce au săvârşit aceste fapte".
— „Spui adevărul?“
— „Adevărul, stăpâne; şi dacă nu mă crezi, poţi să-i vezi cu ochii, căci sunt spânzuraţi în grădina Brâncoveanului şi acea grădină este în drumul nostru“.
— „Să mergem dar să vedem".
Păturică îşi îndreptă calul către grădina Brâncoveanului urmat de complicele său, intră într-însa şi merse cu curagiu până dinaintea unei fântâni ocolită de sălcii, apoi se oprì în loc şi privì cu sângele cel mai rece nefericitele victime ale ambiţiunii sale.
— „Acum crezi, cucoane Dinule?“ zise arnăutul.
— „Da, răspunse Dinu; aş dori însă să ştiu prin ce mijloace ai săvârşit această mare faptă?"
— „Foarte lesne, cocoane!“
— „Cum?“
„M-am strecurat în ordia (lagărul) pandurilor cu meşteşug, le-am spus că sunt dintre mavroforii lui Ipsilant; ei au început să mă întrebe despre multe, după obiceiul ostaşilor. Atunci am început şi eu să laud pe Ipsilant şi să-l ridic până la cer; le-am spus că avem câte treizeci de lei pe lună şi tain îmbelşugat de carne, pâine şi vin.
Bieţii Olteni, auzind aceste laude, rămaseră cu gurile căscate. Le-am mai spus că ostaşii lui Ipsilant sparg biserici, necinstesc femei şi Ipsilant se preface că nu ştie nimic, — şi astfel, precum vă spui, le ziceam eu, nu e nefer în oştirea noastră care să nu aibe câte un pungoi plin cu mahmudele şi dodecari! — După ce le înşiraiu verzi şi uscate, luai vreo doisprezece dintre ei şi mă pusei pe băutură, apoi către seară mai veniră alţi douăzeci şi plecarăm împreună după jafuri; iar după ce s-au săvârşit toate nelegiuirile, silniciile şi omorurile ce ţi le-am povestit, m-am dus la căpitanul Oarcă şi i-am spus tot ce se petrecuse; el a spus lui Domnul Tudor şi celelalte le văzurăm amândoi”.
— „Bravo, Năstase, eşti un mare om“.
Intrevorbirea acestor doi tâlhari puteà să urmeze mai departe dar fu întreruptă de vocea santinelelor, ce păzeau prima rază a lagărului.
— „Starăţi, măre“, strigară pandurii olteni, văzând pe Păturică şi pe sluga lui. — „Cuvântul, bre! sau vă chitul la pământ ca pe brabeți“.
— „Suntem oameni buni, voinicilor“, zise Păturică, voind să se încredinţeze despre starea morală a santinelelor.
— „Cuvântul, înţelegeţi voi, sau dăm foc flintelor!....“ Şi de-odată cu vorba îndreptară puştile spre dânşii.
— „Gorj!“ răspunse Păturică mulţumit şi nemulţumit de curagiul şi statornicia Oltenilor.
— „Pe cine căutaţi în ordie?“
— „Pe căpitan Urdăreanu“.
— „Aide, intraţi“. w
Păturică dete scări calului şi înaintă în lagăr.
Până ce Păturică va găsi pe căpitan Urdăreanu, noi vom atrage băgarea de seamă a lectorilor noştri asupra stării morale a trupelor lui Tudor Vladimirescu, căci delà moralitatea şi disciplina cş-tirei depind succesul bătăliilor şi cele mai strălucite fapte de arme.
Oştirea lui Tudor, ca toate oştirile de aventurieri, nu aveà şi nici că puteà să aibă acea disciplină riguroasă ce o întâmpinăm în armatele regulate. Disciplina şi moralitatea nu se pot stabili în cinci-şase luni; şi armata lui Tudor nu aveà o vechime mai mare drecât aceasta.
Trebuià dar ca Tudor să fie mai puţin aspru cu nişte juni ce părăsiseră dulceţile vieţii liniştite, ca să se lupte pentru liberarea patriei lor, lipsiţi de multe ori chiar de hrană şi alte necesităţi ale vieţii; el însă, servise în armata rusă şi moştenise dela dânsa acea asprime fără exemplu, care fu principala cauză a pierderii sale; spargerea unei prăvălii, siluirea unei femei şi alte desordini de felul acesta şi chiar de mai putină importanţă, asprul căpitan le pedepseà cu decapitarea sau spânzurătoarea; dar aceste cruzimi, în loc să producă efectul dorit, ele aduseră ura între căpetenie şi ostaşi, iar rezultatul acestei pasiuni deveni funest pentru amândouă părţile345).
Suntem în lagăr; să mergem înainte.
Intr-o căsuţă de scânduri, învelită cu trestie, erau patru juni căpitani legaţi de mult timp printr-un amor de acela ce nu se găseşte decât în cadrele militare. Doi dintr-înşii fumau, unul citeà pe o carte, iar celălalt mângâià un câine de vânat, ce şedeà încolăcit la picioarele sale. Fețele lor erau cuprinse de acea întristare profundă, ce vine din meditatiuni dureroase. Tăcerea ce domneà în acel locaş trist, întocmai ca inimile celor ce locuiau într-însul, se rupse în fine; unul din junii ostaşi zise celorlalţi:
— „Ei bine, tovarăşi, ce hotărîre luaţi voi?
— „Dar tu, ce hotărîre ai luat?“
— „Eu unul, nu iscălesc înscrisul, şi întâmple-se orice s-ar întâmplà".
— „Dar bine, nu te temi de mânia Domnului Tudor?“
— „Nu mă tem deloc, pentru că d-oiu iscăli sau n-oiu iscălì, tot una face“.
— „De ce?“
— „Fiindcă iscălind, plătesc cu capul orice neorândueli vor face pandurii de sub căpetenia mea; de nu voi iscăli, mai rău, căci Tudor mă va spânzură ca pe un nesupus!...“
— „Bine zici tu, mă Enescule!“
— „Auzi colo!“ reluă Urdăreanu, ce tăcuse până aci. „Auzi vorbă; să răspundem noi de faptele neferilor noştri; dar am văzut oştirea lui Cutusof, oştire împărătească, cu hasna mare de bani, cu zaherele346) după dânsa, cu doftori, cu spiţerii; şi cu toate acestea, ostaşii spărgeau prăvălii, furau fete şi nu li se tăià capul, nici îi puneà în spânzurătoare precum pune Tudor pe neferii noştri, ce nu sunt decât nişte copii adunaţi după cum s-a putut şi fără cea mai mică cunoştinţă despre datoria ostăşească“.
— „Urdăreanu are dreptate“, zise Enescu, relând vorba. „Noi n-am descărcat până acum nici o puşcă în vrăjmaşii țării şi vreo câteva sute dintr-ai noştri au căzut jertfă mâniei lui Tudor. Asta este o zaveră tainică împotriva vieței noastre şi nimic mai mult. Pentru aceasta ne-am părăsit noi plărinții şi pacinicile îndeletniciri, ca să ne omoare ca pe nişte vite?“
— „Ce trebue dar să facem?“ rostiră toți căpitanii deodată, aţintind ochii asupra Enescului şi strângând mânerele iataganelor cu convulsiune.
— „Să nu iscălim neomenosul înscris ce ni se cere.
— „Să nu-l iscălim“, repetară tinerii ostaşi.
— „Juraţi?"
— „Jurăm!“
In momentul când cei patru căpitani întorceau feţele către răsărit şi îngenunchiau să jure, o lovitură se auzi în uşa casei.
— „Cine este?“ întrebă Enescu, puind mâna pe iatagan.
— „Oameni buni“, răspunse o voce de afară.
— „Numele voastre!“
— „Căpitan Macedonski, Buluc-başa Prodan şi Stolnicul Dinu Păturică“.
— „Voi sunteţi?" întrebă Enescu, deschizând uşa.
— „Da bine, ce faceţi voi aci singuri?" întrebară nouii veniţi; „mă tem că vă sfătuiţi ceva împotriva stăpânirii", adaose Macedonski cu un zâmbet întunecat.
„Eu nu cred una ca aceasta", zise Păturică, silindu-se a da feţei sale un aer de încredere.
— „Nici eu", adaose Buluc-başa Prodan.
— „Ia să lăsăm la o parte aceste secături şi să venim la lucrul cel de căpetenie“, zise Macedonski. „Ia spuneţi, băieţi, cum vi s-au părut omorurile de alaltăieri?"
— „Cari omoruri?“ întrebă Păturică, prefăcându-se că nu ştie nimic despre dânsele.
— „Cei doi căpitani şi trei panduri spânzuraţi de Domnul Tudor în sălciile din grădina Brâncoveanului“.
— „Sărmanii băieţi!... Și pentru ce i-a spânzurat?"
— „Pentru lucru de nimic, pentru că vrea şi poate“.
—, Şi fiindcă suntem proşti de ne supunem unui gâde“, răspunseră cei patru juni căpitani.
— „Aveți dreptate, copii”, zise Macedonski, „dar ce o să facem? el este stăpân şi noi slugi; trebue dar să ne supunem“.
— „Nu este adevărat, căpitane“, zise Enescu înfuriat. „Noi ne-am sculat că să ne luptăm pentru drepturile ţării; să ne trimită dar împotriva turcilor, cari au intrat în ţară, ca să murim ca nişte viteji; iar nu să ne omoare cu moartea cea mai ruşinoasă“.
— „Căpitan Enescu are dreptaie“, zise Păturică, văzând intrigile sale reuşind pe deplin. „Această tiranie nu mai e de suferit şi dacă nu veţi luà măsuri, să ştiţi cu hotărîre, că toţi câţi sunteţi aci veţi muri în spânzurătoare“.
— „Aşa este! Stolnicul Păturică are mare dreptate“, rosti adunarea întreagă.
— „Oştirea lui Ipsilant, pe ori unde trece, arde şi jefuieşte, şi cu toate acestea, Ipsilant n-a spânzurat nici un căpitan, nici măcar un nefer până acum“, adaose Păturică.
— „Aşa este, precum zici; dar ia învaţă-ne, Arhon Stolnice, ce trebue să facem ca să scăpăm de această fiară sălbatică?“
— „Nimic mai mult, decât să vă alegeţi altă căpetenie“.
— „Dar bine, noi am jurat să-i fim supuşi şi credincioşi“, zise adunarea întreagă a căpitanilor.
— „Aţi jurat“, replică Păturică cu un zâmbet plin de amărăciune şi dispreţ, „dar nu ştiţi voi, că jurămintele nu sunt decât nişte marafeturi născocite de Domn şi căpeteniile noroadelor, ca să despoaie şi să omoare pe supuşii lor mai cu înlesnire şi fără temere?“
— „Ce voieşti dar, să facem?“
— „Faceţi ce veţi voì; lăsaţi pe Tudor să vă taie ca pe vite".
Aceste din urmă cuvinte, fiind pronunţate de Păturică cu un mare dispreţ, ascuns sub mască nevinovăţiei, produse un efect straniu în inimile căpitanilor; cei mai maturi dintr-înşii erau pentru călcarea jurământului şi alegerea altor căpetenii; junii din contră, ţineau mult la jurământ, dar erau de părere să facă o revoluţiune, prin care să silească pe Domnul Tudor a le da garanţii solide, pentru încetarea vărsării de sânge pe viitor.
Aceste idei fură discutate cu sgomot mare; partidele începurăi a se încriminà şi a se ameninţa una pe alta, şi poate ar fi vărsat chiar sânge nevinovat, dacă nu interveneà Păturică, care vedeà în această atitudine zădărnicirea viselor sale cele ambiţioase.
— „Opriţi-vă, fraţilor“, zise el, intrând în mijlocul înfuriaţilor căpitani. „Şi unii şi alţii aveţi dreptate; dar înţelepciunea cere să alegem un mijloc prin care să putem ajunge la luarea măsurilor de asigurare pentru viitor. Mijlocul acesta îl cunosc numai eu“.
— „Arătă-ni-l şi nouă!“
— „Bucuros, dacă făgăduiţi că veţi urmà poveţile mele“.
— „Făgăduim!“ ziseră toţi de odată.
— „Să aşteptaţi şapte zile şi dacă până atunci, Tudor nu va mai omorî pe nimeni, să ne adunăm' iarăşi aici şi să chibzuim despre cele ce trebue să facem; iar dacă în cursul acestor şapte zile omorurile vor urma ca în trecut, atunci să părăsiţi pe Tudor şi să vă alegeţi de căpetenii pe Macedonski şi hagi Prodan. Vă mulţumiţi, flăcăi, ori ba?“
— „Ne mulţumim!“
— „Din toată inima?“
— „Din toată inima!“
— „Atunci dar, faceţi amândouă tarafurile câte un înscris şi după ce le veţi iscălì să mi le daţi mie în păstrare, ca după trecerea celor şapte zile, să ne adunăm iarăşi aici, ca să pedepsim pe cel ce-şi va călcà cinstea şi iscălitura“.
— „Să se facă înscrisurile“, zise Macedonski, silindu-se să ascundă bucuria ce simţià în inimă.
Inscrisurile se făcură şi se deteră în mâna lui Păturică; iar după aceia chemară doi panduri şi-i trimiseră să aducă de mâncare şi băutură.
Cina dură mai mult de două ore şi pot încredinţa pe lectorii noştri, că nu aveà nici cea mai mică asemănare cu cina celor şapte înţelepţi ai Eladei; iar pe la miezul nopţii, oaspeţii îşi luară rămas bun unii dela alţii şi se duseră fiecare la locuinţa sa.
Păturică încălecă pe armăsar şi se îndreptă spre Bucureşti, urmat de complicele său. Bucuria lui erà nemărginită din cauza marelui rezultat ce dobândise cu atâta înlesnire.
— „Ei, Năstase“, zise el arnăutului, aruncând câteva priviri în lături, ca să se asigureze despre vreo cursă ce i s-ar fi putut întinde de inamicii săi; „ia spune-mi cum ţi-ai petrecut timpul, cât ai lipsit de lângă mine“.
— „Bând şi mâncând, cocoane, să fie cu iertăciune“.
— „Şi cu cine ai făcut toate acestea?“
— „Cu arnăuţii lui Buluc-başa Prodan“.
— „Ia spune-mi, ce mai zic ei despre mersul treburilor?
— „Omorurile de alaltăeri i-au turburat foarte mult, cocoane; unii vor să fugă la Ipsilant, alţii la Buluc-başa Sava, şi sunt foarte puţini cei cari voiesc să mai rămâie în ordia lui Tudor; apoi unde mai pui şi blestematele de înscrisuri ce...“.
— „Ce înscrisuri sunt acelea?“
— „Domnul Tudor cere înscrisă chezăşie dela toţi căpitanii, pentru purtarea neferilor de sub ascultarea lor“.
— „Şi ei o să dea?“
— „Vai de ei de vor da“.
— „Da de ce?“
— „Pentrucă mâine seară o să se calce patru case boiereşti.“.
— „De unde ştii tu aceasta?“
— „O ştiu, fiindcă i-am îndemnat eu“.
— „Aferim, Năstase! dar ia spune-mi, o să se ţie ei de cuvânt?“
— „Negreşit, fiindcă o să fiu cu dânşii şi o să-i ţiu de scurt“.
— „Sileşte-te, Năstase, cât vei putea s-o scoţi la cale cu bine şi vei avea dela mine o sută de mahmudele bacşiş".
— „Ştii ce, cocoane Dinule? Fă-mă mai bine Polcovnic de judeţ şi nu-mi mai da acele mahmudele“.
— „Prea iute mergi, dragul meu Năstase“.
— „Ba nici de cum, cocoane Dinule. Muruz Vodă a făcut pe arnăutul său ispravnic; de ce oare Domnia ta să nu mă faci pe mine Polcovnic?“
— „Fii cu minte şi te voi face“.
Conversaţiunea călătorilor noştri trecù dela o chestiune la alta şi numai atunci se întrerupse, când caii se opriră ca din instinct la porţile caselor lui Păturică.
Arnăutul descălecă depe cal şi deschise poarta stăpânului său, carele sărind cu iuţeală după frumosul armăsar, se duse drept în iatacul său de dormit, ca să-şi aline printr-un dulce somn agitaţiunea ce-i pricinuise marele său succes.
Acum vino tu, Morfeu, care închizi cu dulceaţă ochii plugarului ostenit de munca zilei şi pe al tinerei mume ce veghiază lângă capul micului ei copilaş; veniţi şi voi vise amăgitoare, cari deschideți avarilor minele de aur ale Americei, şi prin închipuiri măgulitoare uşuraţi suferinţele sclavilor şi faceţi pe devoţi să guste din fericirea paradisului. Părăsiţi întunecoasele voastre locaşuri şi veniţi în camera acestui infam, ca să-i închideţi ochii prin narcotica voastră suflare; daţi-i vise frumoase, faceţi să dispară depe fruntea lui acele încreţituri săpate de infamie şi crimă. Dar mă tem că voi nu veţi puteà să-l adormiţi, căci pasiunea care muşcă fără milă din rărunchii lui, este mult mai mare decât magica voastră putere. Este setea de mărire care îndeamnă pe Cesar a trece Rubiconul înarmat, că să înfigă pumnalul în inima republicii romane; este mândria şi răzbunarea care silì pe tiranul Hipias a venì în patria sa cu Perşii lui Dariu, spre a o face să treacă prin foc şi prin săbie!.. El va fi mâine stăpân absolut peste o parte din ţară, şi dacă fatalitatea va voì, poate să devie biciul ţării întregi.
Ciocoiul aveà în adevăr mare necesitate de repauz, ca să-şi restabilească puterile fizice slăbite de atâtea sguduiri morale; dar somnul nu puteà să închiză pleoapele ochilor săi, cu toată silinţa ce întrebuinţà ca să poată adormi un moment măcar.
Orele nopţii sunt foarte lungi pentru cei ce nu au somn şi mai cu seamă pentru aceia a cărora conştiinţă este pătată de crimă.
Păturică, văzând neputinţa de a dormì, cercă a se distrà prin lectură; dar luă o carte depe masă, şi deschizând-o citi din întâmplare, aceste cuvinte:
„Văzut-am pe cel fărădelege înălţându-se ca cedrii Libanului; puţin însă, şi el nu mai erà; puterea şi mândria lui perise ca sunetul“
. Acest verset din psalmii regelui poet347), ce făcea aluzie la dânsul, îl făcu să închidă cartea şi să puie mâna pe alta, dar deschizând-o şi pe aceea, defe peste maxima aceasta: „Şi ce va folosi omul de va câştigà toate avuţiile lumii acesteia şi îşi va pierde sufletul?“ Trântì cu mânie şi această carte şi sculându-se depe pat începu a se preumbla prin cameră cu faţa descompusă de nedormire.
Noaptea în fine, se pregăteà a părăsì emisferul nostru. Un sgomot de căruţe şi voci omeneşti anunțau deşteptarea poporului şi punerea lui în mişcarea obişnuită de toate zilele.
Ciocoiul se plimbà neîncetat, căutând în osteneala corpului somnul ce-l părăsise; dar deodată urechia lui fu lovită de vocea nazală şi ascuţită a unui precupeţ, care cântà într-un fel comic cântecul acesta:
„Ipsilanti feld-marşal
„Deca pende vinărar,
„Ofiţerii cei mai mari
„Bragagii şi covrigari348)“.
Nu ştim care va fi fost adevărata impresiune ce produse în spiritul ciocoiului aceste versuri, cari cu multă concisiune descriau atât de bine pe capii eteriei greceşti; ştim numai că un zâmbet de fiară sălbatică apărù pe buzele sale, şi se pierdu cu iuţeala fulgerului.
Sunt crime care înspăimântă pe cel mai mârşav şi mai degradat tâlhar; dar Păturică aveà o natură de fier; el se aflà în preziua vânzării celui mai mare bărbat al României şi cu toată grozăvia acestei crime, conştiinţa lui nu erà încă turburată; şi dacă îl văzurăm neliniştit, aceasta este efectul acelui neastâmpăr ce simte tot omul ambiţios când răuşeşte în planurile sale, iar nu ale remuşcării.
In fine, după câteva momente de cugetări adânci, el se puse pe pat şi adormi.
CAPITOLUL XXX. Alexandru Ipsilant şi Eteria grecească.
Revoluțiunea Grecilor din Elada şi din celelalte provincii ale imperiului Otoman, privită din adevăratul ei punct de vedere, este plină de severitate şi de o lugubră maestate. Când Grecii bătrâni şi tineri, femei şi copii, luară armele în mâini, nu o făcură aceasta pentru desfiinţarea unei legi apăsătoare, oarecum, nici pentru gonirea unui tiran ordinar care întârzie dar nu distruge cu totul progresul unui popor. Ei se ridicaseră ca să se libereze de sălbaticele orde otomane, ce de mulţi secoli le violau consoartele şi fecioarele, le pângăreau religiunea şi îi omorau după capriciu prin cele mai nesuferite torturi349).
Planul acestei revoluțiuni erà să răscoale toate popoarele din Orient şi la zi hotărîtă să se arunce asupra Turcilor şi să-i sdrobească deodată.
Intre comandirii aleşi de comitetul revoluţionar ca să puie în lucrare această mişcare, dela care atârnà liberarea sau desăvârşita peire a Greciei, erà şi Alexandru Ipsilant.
Consiliul revoluţionar, bazat pe sentimentele patriotice ale acestui june şi pe experienţa lui în arta resbelului, îi încredinţase una din cele mai grele părţi ale întinsului plan de revoltă.
El dar, cătà să treacă Dunărea prin România, ca să revolteze populațiunile slave din Turcia şi, pus în capul lor, să străbată: Bulgaria, Tracia şi Macedonia spre a se unì cu Grecii din Elada, Epir şi Thesalia şi a combate împreună şi cu succes armatele otomane puse în confuziune prin această generală insurecțiune.
Planul erà bine combinat şi poate că ar fi răuşit în toată întinderea sa, dacă armata lui Ipsilante ar fi avut disciplina şi moralitatea ce s-ar fi pretins dela nişte oameni, cari luaseră armele în mâini pentru o cauză atât de sacră. Dar aceste virtuţi lipseau sau cel puţin erau foarte rari în armata lui Ipsilant 350). Să mai adăogăm §i dispreţul ce aveau Grecii asupra Românilor şi Slavilor, plus ideile de pan-elinism ce Ipsilant şi căpitanii lui le manifestau cu atâta uşurinţă în faţa acestor popoare pe cari trebuià să-i linguşească şi ne vom convinge despre tristul rezultat ce avù mişcarea Grecilor în Principate.
La 22 Februarie, din anul 1821, Ipsilant trecù în Moldova şi se declară liberator al naţiunii grece, iar după aceea dete mai multe proclamaţiuni prin cari asigurà pe Moldoveni, că pe cât timp va sta armata sa acolo, nu vor suferì nici un rău dela dânsa; dar faptele deteră o aspră desminţire acelor frumoase proclamaţiuni; căci pe dată urmă asasinarea neguţătorilor turci din Iaşi şi Galaţi şi jafurile cele nemaiauzite.
In fine, armata eteriei, mărită prin corpul lui Vasile Caravia şi Iordache Olimpie, intră în Ţara Românească; iar la 25 Mai ajunse la satul Colen-tina şì formă acolo cuartierul ei general351).
Ipsilant primì închinăciunile boierilor, ale clerului şi pe ale tuturor tagmelor ostăşeşti şi neguțătoreşti. Linguşirile însă ce i se făceau în toate zilele de către fanarioţi şi câţiva Români corupţi, ce voiau să exploateze eteria în interesul lor, ameţise foarte mult capul acestui căpitan; dar tocmai când bietul om se obicinuise cu viața şi pompa domnească la care începuse să aspire, primì trista ştire că Turcii au intrat în tară prin mai multe pţărti şi că ei se îndreptează asupra-i cu forţe considerabile, ca să-l sdrobească deodată.
Aceste ştiri nefavorabile îndemnară pe Ipsilant să-şi ridice lagărul dela Colentina şi să-l aşeze la Târgoviişte, loc foarte priincios pentru apărare şi mânuirea intrigelor sale în contra lui Tudor Vladimirescu.
După ce el îşi aşeză oştirea în lagăr fortificat cu şanţuri şi trimise despărţiri mici de arnăuți, ca să coprinză strâmtorlie munţilor, spre a se puteà refugià la caz când oştirile turceşti ar fi învins pe ale sale, se dete apoi cu totul la realizarea planurilor sale celor ambiţioase.
Intr-o zi, el se aflà singur în camera sa absorbit în meditațiuni, dar când se deşteptă din acea momentană uimire, văzù pe Păturică stând cu mâinile la piept şi smerit ca un călugăr.
Fanariotul îl fixă puţin, apoi îi zise fără preambule:
— „Ia spune-mi, arhon Stolnice, cum merg trebile noastre?“
— „Foarte bine, Măria ta!“
— „Tălmaceşte-mi ce înţelegi dumneata prin acest foarte bine“.
— „Hârtiile acestea te vor pliroforisi 352) mai bine decât mine, Măria ta“, răspunse ciocoiul, cu aer triumfător şi prezentând lui Ipsilant cu mândrie înscrisurile căpitanilor.
Fanariotul le citi cu multă nerăbdare, apoi după ce privì pe Păturică cu un fel de admirare amestecată cu dispreţ, zise:
— „Incep a crede, arhon Stolnice, că elciul care te-a sistisit 353) la mine, n-a cunoscut bine darurile ce ai; dumneata eşti un om mare, întreci în isteție chiar pe Nesselrode 354) al Rusiei; dar eşti cam!...“ adaose fanariotul cu aer batjocoritor.
Ciocoiul suferì această umilire cu sânge rece prefăcut, ba încă făcù şi câteva complimente, ca să ascundă şi mai bine turburarea sa.
— „Dar dacă omorurile vor încetà?“ adaose Ipsilant, atunci aceste înscrisuri vor rămâneà hârtie albă; ai, ce zici?“
— „Zic, Măria ta, că omorurile s-au săvârşit: doi arnăuţi de ai lui Prodan s-au spânzurat la puţul de piatră după podul Calicilor, doi în dealul Spirii şi unul dinaintea lagărului dela Cotroceni“.
„Dar căpitanii cu înscrisurile, ce zic despre aceasta“?
— „Nimic pe față, dar într-ascuns au şi ales de căpetenii ale lor pe Macedonski şi Prodan şi acum nu aşteaptă decât vreme cu prilej, ca să omoare pe Tudor“.
— „Foarte bine, dar ei poate să-şi schimbe gândul“.
— „Nu, Măria ta; sunt atât de bine încredinţat despre aceasta, încât aş puteà chezăşuì cu capul meu, că de astădată, ei se vor ține de cuvânt“.
— „Astea sunt vorbe, arhon Stolnice; eu cunosc foarte bine pe Români. Ei îți făgăduesc astăzi totul şi mâine nu-ți dă nimic“.
— „Ai dreptate, Măria ta, să te îndoeşti, fiindcă nu cunoşti întâmplările din urmă“.
— „Care întâmplări? vorbeşte“.
— „Omorurile din urmă“.
— „Altele proaspete?... spune-mi degrabă“.
— „Dela ridicarea lagărului din Cotroceni şi până la Goleşti, a spânzurat peste treizeci de panduri, toti băieţi tineri, unul şi unul".
— „Ce spui, arhon Stolnice?... S-au întâmplat toate acestea?“
— „Ai răbdare, Măria ta, că n-am sfârşit“, exclamă ciocoiul mândru de triumful său.
— „Vorbeşte, căci mor de nerăbdare“.
— „După ce ajunse Tudor la Goleşti, află prin iscoadele (spionii) sale, că patru din cei mai voinici căpitani 355 nu voiesc să dea înscrisurile cerute şi numaidecât spânzură pe doi dintre dânşii în nişte sălcii; în sfârşit, dacă Măria ta voieşti să te încredinţezi şi mai bine, că m-am ţinut de cuvânt, dă-mi pe căpitan Iordache cu două sute amăuţi şi îţi jur că-ţi voi aduce pe Tudor legat cot la cot“.
— „Bravo, arhon Stolnice! acum te înţeleg“.
Şi deschizând uşa, chemă pe grămăticul său şi îi zise:
—„Spune lui Iordache să ia două ortale de arnăuţi aleşi şi să se ducă la Goleşti cu dumnealui, şi să împlinească cu străşnicie orice-i va porunci“.
Grămăticul plecă capul până la pământ şi ieşi împreună cu Păturică.
CAPITOLUL XXXI. Cu rogojina aprinsă în cap şi cu jalba în proţap.
România, această ţară mănoasă şi împodobită de natură cu toate darurile, a fost ursită de soartă să sufere toate relele fizice şi morale; cutremurile de pământ, inundările râurilor, epidemiile omorâtoare, incursiunile ordelor barbare, jafurile domnilor fanarioţi şi spoliarea sistematică a oştirilor ruseşti; toate aceste flagele pustiitoare păreau create de fatalitate numai ca să nimicească această nenorocită țară. Dar ea a rezistat cu bărbăţie la toate lovirile şi a mers pe calea însemnată ei de providenţă, purtând pe umeri ¡crucea martirului, ca mântuitorul lumii.
Au fost în adevăr timpi, când suferinţele sdrobise curajul Românilor. Inamicii noştri, crezând că luxul şi moliciunea introduse de dânşii au stins în inima poporului român simţimântul de naţionalitate şi libertate, săltau de bucurie; dar se amăgeau; căci Românul se deştepta tocmai la timp şi cu armele în mână, le probà că este încă viu şi gata a se luptà pentru drepturile sale.
Revoluțiunea dela 1821, ce este ea oare, dacă nu vocea desperării ridicată în contra apăsării? Oare nu arată ea de ajuns pe un popor viu şi hotărît a murì sau a trăi pentru libertate?
Dar să ne oprim aci şi să arătăm lectorilor noştri poziţiunea ţării înainte şi după isbucnirea acestei revoluţiuni sociale.
Desele năvăliri ale oştirilor lui Pasvantoglu şi ale altor paşi răsvrătiți în contra împărăţiei turceşti, spăimântaseră atât de mult pe locuitorii țării, încât îi făcuseră să devie un popor aproape nomad, gata în tot momentul a-şi părăsi locuinţa şi rodul ostenelelor, ca să-şi scape viaţa în crăpăturile munţilor, sau peste hotarele ţării, unde nu puteà să-i ajungă iataganul
manafului
356) şi lăcomia de bani a fanariotului.
Resbelul ruso-turcesc, început la 1806 şi terminat la 1812, sleì ţara şi pe locuitorii ei atât de mult, încât comandirii armatelor ruseşti supuseră chiar pe preoţi şi diaconi a le da
pro-viant357)
şi care de transport; ba încă, pentru ruşinea omenirii, s-au văzut în acea campanie fapte cari indignează pe tot omul cu inima dreaptă. Comisarii de aprovizionare ruşi, după ce că cereau mai multe proviziuni decât le trebuiau, apoi la plecarea lor le vindeau înapoi sărmanilor locuitori, stricate şi cu preţul întreit mai mult de ceeace costau.
Domnia lui Caragea, de şi la început promiteà ceva pentru uşurarea ţării, dar mai în urmă căzù şi dânsa în greşalele domniilor trecute; funcţiunile cele mai însemnate se dădeau Grecilor veniţi cu Domnul din Stambul; iar boierii români erau dispreţuiţi şi exilaţi, dacă cutezau a-şi apărà onoarea.
Veniturile ţării se vindeau în total la favoriţii greci, cari despoiau fără milă pe nenorociţii locuitori. Dreptatea se vindeà pe bani şi când se întâmplà vreo judecată între un fanariot şi un român, oricât de lămurit ar fi fost dreptul românului, procesul se câştigà de fanariot.
Aceste mari şi nemaiauzite nedreptăţi siliră pe Jianul, Gruia şi alţii a se face tâlhari de drumuri şi a-şi răsbunà, omorând pe fanarioţi şi pe ciocoii parveniţi şi ajutând pe săraci.
Iată jalnica stare în care se aflà ţara înaintea revoluţiunii; dar ea devenì mai rea sub revoluţiune, căci dacă sub un guvern legal se comiteau atâtea abuzuri, oare câte nu s-ar fi putut comite, când o parte din ţară se guvernà de o căimăcămie slabă şi fără prestigiu, alta de Ipsilant, iar restul de Tudor Vladimirescu?
Dinu Păturică, ca om dibaci în jafuri şi mâncătorii, prevăzuse cât de mari treburi puteà să facă într-o asemenea stare de lucruri, prevăzuse în fine, că a sosit împărăţia ciocoilor şi se pregăteà a se folosi de dânsa.
Astfel dar, după ce acest monstru comise fără cea mai mică sfială toate crimele, după ce făcù să se verse atâta sânge nevinovat pentru realizarea ambiţioaselor sale planuri, el vândù chiar pe Tudor Vladimirescu, omul cel mai miare al României, precum arătarăm în capitolul precedent.
In ziua, dar, când el făgăduì lui Ipsilant, că-i va aduce pe Tudor legat, se puse în fruntea cohortei de asasini şi se îndreptă către satul Goleşti. Ajungând acolo, se sfătuì mai întâi cu Iordache, Ghencea şi Farmache, căpeteniile arnăuţilor ce-i dăduse Ipsilant pentru executarea trădării, apoi, după aceea, intră în lagăr şi aţâţă revolta. In fine, Tudor fu prins şi dus între ar-năuţi la Câmpu-Lung, iar de acolo la Târgovişte, unde mai în urmă fu asasinat.
A doua zi după împlinirea acestei grozave trădări, Păturică se înfăţişă înaintea lui Ipsilant cu acel aer de impertinenţă, propriu asasinilor plătiţi, şi după ce făcù închinăciunile obişnuitei fanariotului, zise:
— „Să trăeşti, Măria ta! Tudor Vladimirescu nu-ţi va mai turburà liniştea de acum înainte”.
— „Da de ce?”
— „Fiindcă el nu mai trăeşte”.
— „Tălmăceşte-mi, arhon Sfolnice”.
— „Astă noapte, eu, împreună cu căpitan Caravia şi câţiva arnăuţi, l-am luat din temniţă şi l-am dus pe malul iazului, apoi după ce l-am tăiat în mici bucăţi, l-am aruncat în puţul de lângă grădina lui Geartolu”.
Ipsilant luă după masă o hârtie îndoită şi dând-o lui Păturică îi zise: „Slujbă pentru slujbă, arhon Stolnice. Ţine acest pitac; printr-însul te orânduiesc Ispravnic la Prahova şi Săcuieni, şi dacă Dumnezeu îmi va ajută, precum nădăjduesc, te voi face Caimacam al Craiovei”.
Ciocoiul făcu trei temenele până la pământ şi sărută mâna lui Ipsilant cu o recunoştinţă prefăcută, apoi ridicându-se în sus exclamă cu voce declamată:
— „Să trăieşti întru mulţi ani, Măria ta; să-ţi ajute Dumnezeu a te pune pe scaunul strămoşilor Măriei tale, pentru fericirea noastră a nemernicilor Măriei tale slugi”.
— „Destul, arhon Stolnice, destul; du-mi-te acum cu Dumnezeu şi te sileşte să faci fericirea locuitorilor acestor două judeţe ce ţi-am încredinţat; dar bagă de seamă, să nu-i faci prea fericiţi, mă înţelegi?... Căci poate să ţi se întâmple vreun rău”.
Oricât erà de prefăcut Păturică tot nu putù să reziste acestor cuvinte pline de ironie şi cu două înţelesuri; plecă dar capul în jos, ca să ascunză întipărirea ce-i făcuse şi după ce mai făcù o mătanie până la pământ, se duse.
După câteva zile de aspeţe şi veselii date amicilor săi pentru ridicarea sa la această mare şi bănoasă funcţiune, el plecă să ia în posesiune judeţele pe cari devenise stăpân. Pe atunci, ca şi în ziua de astăzi, erau la modă proclamaţiile şi profesiunile de credinţă. Ipsilant da pe toată ziua câte una. Tudor Vladimirescu asemenea, fără a mai vorbì de pitacele căimăcămiei lui Calimach Vodă, ce se lipeau pe ziduri în toate zilele.
Ciocoiul, ajungând la Bucov, locul naşterii sale, porunci să adune pe toţi boierii din amândouă judeţele, toate
isnafurile358)
şi pe opincari; iar când mulţimea celor chemaţi umpluse curtea Isprăvniciei, el se arătă în pridvor (balcon) şi le citì această proclamaţiune:
„Fraţi boieri, neguţători şi opincari“
„Dumnezeiasca pronie, milostivindu-se asupra „acestei nenorocite patrii, m-a ridicat la vrednicia de ispravnic al acestor două judeţe. Dumnezeu cel atotputernic ştie mai bine decât voi „toţi
libovul
359) cel ferbinte ce arde în inima mea „pentru fericirea voastră. Să ştiţi dar, cu hotărîre, „fraţilor, că pe cât timp voi fi cu voi, nimeni nu „va fi asuprit cu o para mai mult peste ceeace „hotărăşte nezamul. Ludele şi celelalte
iraturi360)
„ale stăpânirii, de acum înainte se vor împlinì „de către oameni cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu; mituelile şi mâncătoriile vor lipsì cu totul. „Cei năpăstuiţi să vie la mine şi îşi vor aflà „dreptatea; căci doresc ca razele fericirii să străbată până în bordeiul cel ticălos al opincarului. „Amin, fie, fie“.
Coprinderea acestei proclamaţiuni şi mai cu seamă accentul dramatic şi gesturile ritoriceşti cu care o pronunţase Păturică, făcù o mare întipărire între auditori, căci ei nu cunoşteau încă adevăratul înţeles al proclamaţiunilor.
Primele zile ale administrării lui Păturică fură consacrate în scoaterea amploiaţilor celor vechi şi orânduirea altora, cari să corespunză cu intenţiunile sale. Intre aceşti noi ciocoi, aleşi de Păturică după chipul şi asemănarea sa, erà şi unul numit Neagu Rupe-Piele, om născut să fie călău şi care se sileà prin cruzimi neamaiauzite a nu-şi stricà reputaţiunea pronumelui său. Pe acesta îl alese Păturică de împlinitor al tuturor jafurilor ce făceà.
A descrie cu deamănuntul despoierile şi casnele ce suferiau locuitorii de toate clasele dela acest monstru, ar fi o lucrare de care pana noastră sar indignà. E deajuns a spune numai că birul se împlineà dela sărmanii săteni de câte trei şi patru ori pe un trimestru; taxidarii luau întreită zeciuială pentru oerit, ierbărit, tutunărit şi vinărit; şi când sătenii nu mai aveau cu ce să plătească, îi ungeà cu păcură şi îi legà de copaci, ca să-i înţepe viespele şi ţânţarii, apoi le vindeà dobitoacele şi după ce-i sărăceà cu desăvârşire, îi închideà în coşare, ca să nu poată reclamà la stăpânire.
Intr-o zi, Dinu Păturică sta închis într-o odaie împreună cu Neagu Rupe-Piele şi încheià socotelile trimestriale. Suma adunată se ridicà la o cifră de patru ori mai mare de ce s-ar fi cuvenit după lege.
— „Puţini bani, Neagule, foarte puţini”, zise ciocoiul; „eu credeam să-mi aduci trei mii de pungi de bani”.
— „E! e! cocoane Dinule, mulţumeşte-te şi pe atât”.
— „Şi de ce aşa, când am fi putut să strângem mai mult?”
— „Dar bine, cocoane Dinule, de unde eram să adun aţâţi bani?”
— „Dela ţărani, nerodule! să-i legi cot la cot şi să le prăjeşti piepturile pe lângă foc,,şi vei vedeà cum o să scoaţă la bani”.
— „Toate acestea le-am făcut, ba încă şi mai multe; i-am spânzurat cu capul în jos, le-am bătut ţepuşi de trestie pe sub unghii, le-am luat chiar vitele şi lucrurile din case şi le-am vândut; ce voeşti să mai fac?”
— „Ia spune-mi, ce ai făcut cu cele două sute de vaci cari le cere Ipsilant?“
— „Am urmat poruncii ce mi-ai dat! Am luat optzeci de slujitori cu mine şi în puterea gârbaciului şi a trântelelor, am strâns opt sute de vaci în loc de două sute”.
— „Bravo, Neagule; şi cu ce preţ le-ai cumpărat, ia spune-mi?”
— „Câte lei trei de vită”.
— „Tar după aceea ce ai făcut?”
— „Am trimes două sute lui Ipsilant; iar pe celelalte le-ram vândut iarăşi ţăranilor cu câte lei cincisprezece una”.
— „Adu banii 'ncoace“, zise Păturică cu o lăcomie nedescriptibilă.
Neagu Rupe-Piele începù să numere banii şi Păturică să-i strângă cu lăcomie; dar tocmai pe când se aflau amândoi ocupaţi cu lichidarea acestei îngrozitoare hoţii, oarecine bătù în uşa camerei cu multă violenţă.
Păturică strânse banii în grabă; apoi zise:
— „Cine bate la uşă?”
— „Eu, cocoane!”
— „Şi ce vrei, spune?”
— „Iţi aduc o ştafetă dela Ipsilant".
— „Ado 'ncoace!”
— „Poftim, cocoane”, adaose Năstase Arnăutul.
Ciocoiul deschise uşa şi luă ştafeta din mâna lui Năstase Arnăutul, care devenise acum polcovnic de judeţ, apoi citì ştafeta şi o trânti pe masă.
— „Se vede că nu sunt bune
mujdelele
361) din această ştafetă”, zise Neagu Rupe-Piele.
— „Nicidecum”, răspunse Păturică, distrat. „Imi cere două sute mii de lei”.
— „Dar bine, abia sunt trei zile de când i-am trimis bani”.
— „Imi mai scrie iarăşi că Turcii au intrat în ţară şi asta nu-mi place de loc”.
— „Şi mie asemenea!” w
— „Ia spune, Neagule, cum am face noi, să scăpăm aceste două sute mii de lei din mâna lui Ipsilante?” (
— „Să nu-i trimitem!“
— „Ba să-i trimitem, dar să găsim vre-un tertip, ca să-i luăm înapoi; ia caută tu un marafet, de, să te văz!”
La aceste cuvinte Neagu deveni palid; el înţelesese întunecoasa cugetare a lui Păturică şi cu toată fieritatea caracterului său se înspăimântă.
— „Ai găsit mijlocul, Neagule?”
— „Da, cocoane Dinule”.
— „Ia să vedem?”
— „Pe de o parte numărăm banii în mâna trimisului şi luăm
teşcherea362)
de primire, iar pe de alta, doi flăcăi îl aşteaptă în pădure, îi dă... şi...”
— „Şi ne aduce banii înapoi. Aferim, Neagule!”
Cât ţinu acest regim de terorism ciocoiesc, nenorociţii locuitori din aceste două judeţe deteră jălbi neîncetat contra tâlhăriilor lui Păturică; dar aurul ciocoiului paralizà toate măsurile stăpânirii. In fine, revoluţiunea căzù. Grigore Ghica Vodă se orânduì domn, iar Turcii se retraseră peste Dunăre.
Aceste schimbări politice îndemnară pe ţărani a se sculà cu mic cu mare şi a se înfăţişă cu jalbă la Domnie.
Erà o privelişte jalnică pentru un om cu inimă a vedeà pe nenorociţii ţărani în număr de patru-cinci sute, îmbrăcaţi în trenţe, desculţi, vesteji la faţă şi cu ochii stinşi de sărăcie şi alte suferinţe; ba încă unii dintr-înşii purtau pe corpul lor chiar semnele forturilor abia cicatrizate, iar cei de tot schilodiţi erau transportaţi în care cu boi.
Ei intrară în Bucureşti pe la opt ore de dimineaţă, tocmai pe când domnitorul se aflà în divan şi ca să atragă mai mult atenţiunea publică, unul dintr-înşii făcu un sul de rogojină, şi dându-i foc la partea de sus, îl puse în cap, apoi scoţând jalba din sân, o puse în vârful unui proțap lung, şi intră în curtea domnească.
Sgomotul ce produse această procesiune, mărită foarte mult prin mulţimea norodului atras de curiositatea lucrului, ajunse până la auzul Domnului, care ieşì în pridvorul palatului şi primì jalba din proţap chiar cu mâna sa.
Domnul dete jalba marelui logofăt să o citească; şi pe când acesta arătà cu voce tare toate nelegiuirile lui Păturică, el le constată pe figurile şi în starea de mizerie în care erau ajunşi nenorociţii jeluitori; în fine, mânia lui ajungând până la indignare, strigă ca un leu:
— „Să vie 'ncoa Spătarul!”
Spătarul se prezintă înaintea Domnului.
— „Arhon Spătare”, zise Ghica, „să trimiţi patruzeci de arnăuti la Bucov, ca să ridice pe acel nelegiuit Ispravnic, să-l pecetluiască şi să-l bage în ocna părăsită. Iar dumneata, arhon Logofăt, să vinzi toată averea acelui tâlhar şi să despăgubeşti pe aceşti săraci”.
Ţăranii auzind cele poruncite de Domn, ridicară mâinele spre cer şi începură a strigà: „Să trăeşti întru mulţi ani, Măria ta! Dumnezeu să-ţi răsplătească cu bine mila ce ai arătat către noi, nemernicii robi ai Măriei tale”.
Domnitorul aruncă asupra lor o privire plină de amor părintesc şi după ce îi încredinţă încă odată că le va face dreptate, intră iarăşi in divan.
CAPITOLUL XXXII. Ocna părăsită.
Intr-o dimineaţă din luna lui Mai, doi slujitori de judeţ străbăteau plaiul ce duce la ocna Telega, călări pe cai mici de munte. Aceşti cai de şi erau mai slabi decât caii-iezme ai lui Alexandru Dumas, aveau însă şi ei calităţile lor, căci suiau fără osteneală cele mai repezi dealuri şi conduceau pe călăreţi pe marginea celor mai adânci prăpăstii, fără a-i expune la cel mai mic pericol.
Unul dintre cei doi slujitori erà june şi purtà la spate o flintă haiducească, iar la brâu aveà două pistoale mari turceşti; cel d-al doilea erà erà mai înaintat în vârstă; trăsurile feţei sale pline de asprime, ochii săi sângeroşi şi sprâncenile cele dese şi zbârcite, arătau pe omul crud şi gata a săvârşi orice nelegiuire. El aveà o geantă cu scrisori atârnată de gât şi un cuţit mare arnăuţesc pus la brâu.
Erà pe la opt ore ale dimineţei; soarele sta înfipt cu mândrie pe bolta cea albastră a cerului şi aruncà de acolo dulcea sa lumină asupra munţilor plini de zăpadă şi a câmpiilor înverzite, iar razele lui străbătând prin norii de aburi, compuşi din roua nopţii, formau o mulţime de curcubee tricolore ce încântau privirea.
Cintiza şi pietruşelul făceau să răsune colnicele prin vocea lor ascuţită, dar plină de dul-ceaţă; ciocârliile se înălţau în aer întocmai ca nişte mici bombe, apoi se opreau în loc și, bătând din aripi, umpleau aerul de melodioasele lor cântări. Prepeliţele, aceste inocente şi fricoase păsări ce se nasc şi mor în iarba livezilor şi în frunzele cele dese ale dumbrăvilor, prin vocea lor monotonă, dar ritmică, păreau că servă de regulator al cadenţelor acestui concert divin.
In aceste momente, când natura întreagă păreà că înalţă rugi de mulţumire către creatorul ei, cei doi slujitori de şi dedaţi cu asemenea sublime spectacole, nu rămaseră nesimţitori la priveliştea ce-i înconjurà. Ei se opriră pe loc şi priviră în tăcere magnifica panoramă ce le absorbise simţirile, iar mai în urmă unul din ei rupse tăcerea:
— „De multe ori am trecut prin plaiul acesta, măi Badeo, dar niciodată nu mi' s-a părut atât de mândru ca astăzi. Munţii par-că înoată în pară de foc, păsările ciripesc cu mai multă dulceaţă de cât alte dăţi; chiar apele Doftanei par-că dorm. Ce mândreţe!...”
— „Aşà este, măi Vlade, toate sunt precum zici, dar nu simţ nimic; mi-e inima închisă”.
— „Şi de ce, măi Badeo?”
— „De multe, măre!”
— „Ţi-o fi mâncat lupul vreo vită, sau te-o fi prădat zapciu?”
— „Nu mi s-a întâmplat nici una din câte zici”.
— „Ce ai dar de şezi aşa bosumflat?”
— „Ia mă gândesc la bietul coconu Dinu, fostul nostru ispravnic, că sunt trei luni de când şade închis la ocna părăsită”.
— „Lasă să şează, că prea erà nemilostiv şi
hrăpitor; ţipà judeţul în mâna lui ca broasca în gura şearpelui”.
— „Aşà este mă; da de, e păcat şi de dânsul!”
— „Păcat? Dar bine, ai uitat cum ardeà şi căsneà pe săraci? Nu ştii zicătoarea românească: după faptă şi răsplată?”
— „Ai dreptate, măi Vlade, a făcut în adevăr multe nelegiuiri, dar l-a pedepsit Dumnezeu de ajuns. Ţi-aduci aminte, când plecà cu cercetarea prin judeţ? Ce mândru erà, măre! Şi cât de bine îi şedeà călare pe bidiviul său cel roib şi
pintenog
363). Par-că erà Făt-Frumos din poveste. Ei bine, mă Vlade, m-aş prinde cu tine pe-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaşte”.
— „Şi de ce, măi Badeo?”
— „L-a mâncat necazul şi ocna părăsită”.
— „Ce spui tu, mă?... Se vede dar, că este rău în ocna părăsită?”
— „Nevoie mare, măi Vlade! Eu de-aş fi ca Vodă, în loc de-a osândì pe tâlhari la ocna părăsită, le-aş tăià mai bine capetele”.
— „Da de ce, măi Badeo?”
— „Pentrucă este de-o mie de ori mai bine să omori pe om dintr-o lovitură, decât să-l ucizi cu încetul. Am văzut pe Radu haiducul pe care l-a băgat Caragea în ocna părăsită, erà ştii colea voinic din patruzeci, rupeà piatra în mână; dar după ce-a şezut numai şease luni în ocna părăsită, nu l-am mai cunoscut; îi crescuse barba de trei coţi, ochii lui luceau ca de strigoi, surzise şi ologise”.
— „Şi a mai trăit mult, mă Badeo?” ’
— „Să vezi. Intr-o zi m-am coborît în ocnă, să-i duc de mâncare şi l-am găsit cu dinţii rânjiţi şi zgârcit ca un ghem în culcuşul său de paie; îl strigai odată, de două ori, de trei ori şi nu-mi
răspunse; îl mişcai cu mâna, dar ce să vezi? El murise!”
— „Murise!”
— „Ba încă negrijit şi nespovedit, ca un câine”.
— „Sărmanul, ce păcat!”
Cei doi slujitori îşi urmară mai mult timp călătoria absorbiţi în povestirea lor, dar caii deodată se opriră; atunci ei văzură cu oarecare surpriză, că se aflau dinaintea Cămărăşiei ocnelor.
Cămăraşul se plimbà în acel timp pe prispa caselor, absorbit cu totul în fumarea ciubucului său. Slujitorii descălicară după cai şi după ce îl salutară, îi dete poruncile şi se retraseră. Unul însă dintre dânşii făcu un semn de înţelegere cămăraşului, apoi intră împreună cu dânsul în cămărăşie, şi după ce se aşezară unul pe pat, iar celălalt pe o laviţă, începură această întrevorbire:
— „Ei bine, Neagule”, zise Gămăraşul aşezându-se pe pat, „ce mujdele îmi aduci despre bietul coconu Dinu?”
— „Foarte bune, arhon Cămăraş; am două scrisori, una dela Conţu, iar cea de a doua dela un boier, pe care nu-l cunosc. Eu crez că Conţul a isbutit să scoată porunca domnească de iertare; ai, ce zici?”
— „Poate, dar eu unul nu cred”.
— „Şi de ce aşà?”
— „Fiindcă cunosc prea bine pe oamenii cei mari; ei ne linguşesc pe noi ăştia micii numai când au trebuinţă de noi, iar când ne văd căzuţi în nevoi, ne dă cu piciorul ca la nişte vase netrebnice”.
— „Oricum va fi însă, te rog să-i dai aceste două scrisori mai în grabă şi eu voi venì mâine de dimineaţă să iau răspunsul”.
Acest slujitor ce se interesă atât de mult pen-tru scăparea lui Păturică, erà Neagu Rupe-Piele, vestitul
mumbaşir
364), prin care ciocoiul îşi săvârşià toate despuierile şi cruzimile sale, pe când se aflà Ispravnic; el scăpase de urgia domnească numai prin fugă şi deghizare, iar acum se făcuse purtător al corespondenței dintre Păturică şi câteva persoane mari din Bucureşti, ce se încercau a-l scăpà din ocnă.
Să zicem acum câteva cuvinte și despre ocna părăsită dela Telega.
Ocnele dela Telega sunt situate pe o câmpie înconjurată de dealuri acoperite cu păduri şi udată de râul Doftana, ce o traversează.
Puţurile din cari se scoate sare se împart în ocne lucrătoare şi ocne părăsite. Aceste din urmă se numesc astfel, căci sunt lăsate în nelucrare, uneori pentrucă minerii le cred exploatate deajuns şi se tem să nu se surpe peste dânşii; iar câteodată din cauză că se ivesc isvoare de apă, ce împiedică lucrarea.
In timpul domnilor fanarioţi existau la Telega mai multe guri de ocne părăsite, dintre cari una serveà de închisoare pentru tâlharii cei mai vestiţi prin omoruri şi cruzimi.
Această temniţă subterană avea o intrare pătrată, susţinută de toate părţile cu ghizduri de lemn, întocmai ca ale puţurilor din cari se scoate apă. Această formă pătrată, ţineà până la o profunditate de 10—12 stânjeni; iar de acolea în jos se lărgeà gradat în circonferinţă şi când ajungeà la profunditatea cerută de ştiinţa mineralogiei, devenea un haos
înspăimântător
365). Pereţii ei erau umezi şi de multe ori picà apă dintr-înşii; aerul erà iute, infectat de miasme şi omorîtor; o lumină palidă abia străbateà câteodată spaţiul nemăsuratei adâncimi, ca să mărească şi mai mult grozăvia acestui mormânt teribil.
Tâlharii, condamnaţi a locuì în acest iad pământesc, erau tot din cei osândiţi de Divan la moarte şi ale căror sentinţe le preschimbau Domnitorii în muncă perpetuă; dar nici unul din câţi se închideau acolo nu puteà să trăiască mai mult de doi până la trei ani, căci umezeala şi aerul cel înecător le curmà zilele.
In fine, dacă faimosul verset al lui Dante:
„Lasciate ogni speranza voi ch-entrate366)“
. s-ar fi putut scrie undeva, negreşit că acel loc nu ar fi putut să fie decât pe porţile ocnei părăsite, căci oricine intrà acolo îşi pierdeà speranţa de a mai ieşi viu vreodată.
Iată locaşul în care se aflà de trei luni, Dinu Păturică, acel om mândru şi ambiţios, care comisese toate laşităţile şi crimele cele mai îngrozitoare numai ca să ajungă la mărire. Ar fi crezut el vreodată că o să părăsească atât de curând palatele sale cele luminoase, mâncările cele alese şi acea mulţime de linguşitori, care se supuneau orbeşte la toate capriciile lui şi se credeau fericiţi când puteau să fure câte un zâmbet de mulţumire după faţa lui cea severă? Dar averile lui cele nenumărate? dar soţia şi fiii săi, speranţa bătrâneţilor sale, pentru a căror fericire poate că săvârşise cea mai mare parte din nelegiuirile sale, ce vor fi devenit toate acestea? Vom vedeà!
Primele zile ce petrecù în ocna părăsită fură prea dureroase pentru dânsul. Întunericul cel mare, singurătatea, patul său de paie şi mâncarea cea puţin hrănitoare, îl aduseseră într-o stare grozavă de paroxism şi de furie, încât urlà ocna de vaietele şi tânguirile lui.
In darn chemà somnul, ca să-i aline durerile fizice şi morale, căci el fugeà dela dânsul; sau deşì venea câte odată să închidă ochii lui cei slăbiţi de lacrimi, dar sgomotul unei pietricele sau a unei picături de apă ce cădeà din pereţii ocnei, fugeà şi-l lăsà iarăşi în prada turburării şi a desperării sale. Dar, după ce trecù câtva timp, el începu a se mai obişnuì cu noua sa locuinţă şi devenì mai liniştit, ba încă după scrisorile ce scrià pe la protectorii săi şi răspunsurile încurajatoare ce primeà începuse a sperà că peste puţin va părăsì ocna, ca să se mute iarăşi în palaturile sale. Cu toate acestea, răul ocnei începuse să roadă cu încetul acea organizaţiune robustă; reumatismul îi coprinsese tot corpul, ochii i se umflase, facultatea auzului i se paralizase, şi o tuse violentă ameninţà din ce în ce mai mult existenţa lui.
Aceasta erà starea fizică şi morală în care se află Păturică în ziua când primi cele două scrisori ce i le adusese Neagu.
El şedeà lungit pe patul său de paie şi aşteptà cu nerăbdare ora prânzului, ca să-şi astâmpere foamea ce începuse a-l turmentà. De astă-dată însă, cămăraşul îi trimise porţiunea înaintea orei fixate. Păturică, văzând dintr-această schimbare cevà extraordinar şi poate chiar în favoarea sa, se repezi cu furie asupra coşului cu merinde ce se coborà încet legat de o sfoară: Căută într-însul şi găsì două scrisori pe cari le luă cu o nerăbdare nervoasă şi apropiindu-se de felinarul ce sta atârnat deasupra patului său,deschise mai întâi pe una dintr-însele şi citì cuvintele acestea:
Cucoane Dinule!
„Cu destulă mâhnire te vestesc că cocoana „Duduca, soția dumitale, a luat tot din casă şi a „fugit cu un Turc peste Dunăre, lăsând pe bieţii „copilaşi pe drumuri. Moşiile, viile şi casele dumitale s-au vândut la Sultan-mezat; iar banii „s-au trimes cu om domnesc, ca să se împartă „la ţăranii ce se zice că i-ai sărăcit, când erai „Ispravnic. Vei şti iarăşi, că bătrânul dumitale „tată a murit de inimă rea, pentru afrontul ce „i-ai făcut, când ai pus arnăuţii de l-au dat afară „din casă”.
Al dumitale de aproape prieten şi frate
S***
Iată şi cuprinderea celei de a doua scrisoare:
Dinule!
„M-am dus de mai multe ori la Vodă, să-l „rog pentru tine, şi l-am găsit totdeauna neîn„duplecat; iar în cele din urmă mi-a spus-o ritos, „că o să te lase să putrezeşti în ocna părăsită, „ca să slujeşti de pildă şi altor hoţomani că tine. „Vodă a zis aceasta”.
N***
Aceste două scrisori fură pentru Păturică o lovitură de trăznet. Averile sale, câştigate prin nenumărate crime şi laşităţi, acum erau risipite ca praful în vânt; soţia fugită, copiii lăsaţi în voia întâmplării, el chiar condamnat a murì cu încetul în fundul ocnei părăsite, chinuit de durere şi desperare.
Ar fi fost o mare fericire pentru dânsul, dacă aceste ştiri teribile l-ar fi omorît de odată, sau i-ar fi paralizat inteligenţa, căci ar fi scăpat de toate suferinţele morale şi fizice; dar providenţa, în decretele sale cele nepătrunse de mintea omenească, voise a-i lăsà neatinse toate facultăţile, ca să guste şi el acel venin amar cu care adăpase societatea atâta timp.
După ce se mai alinară dureroasele impresiuni ce lăsase în inima lui acele fatale scrisori, el căzù pe patul său cel de paie şi începu a plânge cu amar şi a se lovì cu pumnii în cap de disperare.
Se zice că hoţii şi tâlharii sunt superstiţioşi şi fără curaj la lovirile soartei. Nu ştim până la ce grad poate fi adevărată această maximă; ştim numai că Păturică, acel om de fier, care în furia ambiţiunii sale dispreţuise mustrarea de conştiinţă şi chiar pe Dumnezeu, acum devenise atât de fricos, încât cel mai mic sgomot îl făcea să tremure.
Uneori i se păreà că vede umbra tatălui său ieşind dintre stâncile titanice ale ocnei, şi zi-cându-i cu voce mormântală: „Fiu nelegiuit! priveşte starea în care m-a adus răutatea şi mândria ta! Dumnezeul, pe care l-ai dispreţuit atâta timp, te vesteşte prin mine, ca să-ţi mântueşti sufletul prin căinţă, căci trupul tău nu va mai ieşì cu viaţă de aici”.
Alte dăţi iarăşi i se păreà că vede oameni spânzuraţi, cu limbile ieşite afară din gură, pline de sânge şi femei slabe şi urîte la faţă, mâncându-şi copiii şi dându-i şi lui să guste din cărnurile lor reci şi putrede, ca unui pricinuitor al morţii lor.
In momentele unor asemenea oribile halucinaţiuni, mintea îl părăseà cu totul, capul i se înflacărà, îşi rodea mâinile de desperare şi strigà cu o voce răguşită şi tremurătoare:
„Stafiile! stafiile! săriţi, creştini buni! nu mă lăsaţi că mă strâng de gât aceste umbre ale lui Satana”; apoi deschizând ochii săi ce înflăcăraţi şi rătăciţi de teroare, se repezià dintr-un loc într-altul şi începea iarăşi a strigà:
„Luaţi de lângă mine pe aceste femei schiloade, căci mâinile lor cele uscate și sângele ce varsă din guri mă înghiaţă de frică!”
Dar toate rugăciunile lui erau în darn; nimeni nu-l auzeà, nimeni nu veneà să-i răcorească fruntea sa cea plină de sudori, sau să-i stingă acea sete infernală, ce-i usca gura şi pieptul.
In fine, după o existenţă mizerabilă de şeapte luni, îşi dete sufletul în spasmuri şi părăsit de toată lumea.
A doua zi, după moartea acestui monstru, populaţiunea Bucureştilor se aflà într-o mare agitaţiune. Cauza ce pusese în mişcare pe aceşti adevăraţi strănepoţi ai Grachilor 367), veneà dela vestea ce se răspândise, că în acea zi erà să se deà prin târg un falit fraudulos, iar după aceea să-l ţintuiască dinaintea prăvăliei lui, ca să serve de pildă poporului.
O mulţime de curioşi de toate etăţile şi clasele societăţii inundau piaţa Sf. Gheorghe cel Nou; iar o altă grupă, destul de numeroasă, intrare în curtea Spătăriei şi cu toate că timpul erà ploios în acea zi şi vântul nordului suflà cu tărie, ei însă înfruntau cu bărbăţie şi ploaia, şi frigul, numai ca să poată vedeà acel spectacol barbar, ce-i delectà atât de mult.
In fine, logofătul Spătăriei, văzând nerăbdarea şi curiozitatea gloatelor, se arătă înaintea mulţimii, şi citì cu voce tare hotărîrea departamentului de
Criminalion,
prin care condamnà pe mofluzul mincinos a fi bătut la spete prin toate pieţele neguţătoreşti şi a se ţintuì de urechi în faţa prăvăliei sale.
După ce se termină citirea hotărîrii, patru Arnăuţi spătăreşti intrară în temniţă şi scoaseră pe nefericitul falit cu capul ras, desbrăciat până la mijloc şi cu mâinile legate una lângă alta cu o funie lungă; iar după aceea, unii dintre Arnăuţi apucară funia de capăt şi începură a trage pe pacient după sine, pe când alţi doui, puşi unul d-a dreapta şi celălalt d-a stânga pacientului, îl loveau pe spinare cu nuele de salcie.
Sângele, ce săreà din pielea nefericitului om, ruptă neîncetat de lovituri şi ţipetele lui de durere, produceau diferite impresiuni în inima poporului: femeile şi oamenii cei miloşi cereau iertarea lui; iar gloata cea mare în care intrau şi cei sărăciţi prin falimentul cel fraudulos, simţeau o nedescriptibilă bucurie pentru tot ce sufereà pacientul şi la orice gemăt de durere, ei îl apostrofau cu cuvinte de acestea: „Bine-ţi face, tâlharule, că ai sărăcit lumea!” — „Să-i deà la nuiele până îi va cădea toată carnea după spinare”, fără a mai numi pe unii cari strigau: „Să-l spânzure!” sau, „să-l pue în ţeapă”.
Vederea torentelor de sânge şi pofta de răzbunare iritase atât de mult pe popor, încât dacă s-ar fi aflat la această privelişte barbară vreunul din acei filosofi umanitari, negreşit ar fi crezut că se află în Roma gladiatorilor, în Roma martirilor şi pe Români i-ar fi luat drept acel mizerabil şi degradat popor al Romei imperiale, care sufereà sclavia şi umilirea fără să murmure şi se revoltà numai atunci când îi lipseà pâinea şl circul368).
Această procesiune îngrozitoare trecù mai întâi prin piaţa Sf. Gheorghe cel Nou, de acolo intră în uliţa Şelarilor şi ieşind pe la Curtea cea Veche, merse spre Sf. Gheorghe cel Vechi; iar de acì intră în uliţa cea strâmtă din dosul Bărăţiei, unde erà să se petreacă partea cea mai îngrozitoare a acestei oribile drame.
Poporul ce păreà sătul oarecum de ceeace văzuse până aci, pe dată ce se înştiinţă că a sosit timpul ţintuirii, năvălì cu furie asupra locului unde erà să se săvârşească această barbară faptă. Curiozitatea erà atât de mare, încât unii din mulţime intrau prin silă în casele şi prăvăliile neguţătorilor, ca să poată privì mai bine execuţiunea; iar alţii se suiau chiar pe acoperişul caselor cu riscul de a cădeà şi a se zdrobì.
In momentul însă, când executorul ridicase pe pacient în vârful picioarelor şi se pregăteà să-i ţintuiască urechile la stâlp, clopetele dela câteva biserici începură a sunà şi o psalmodie tristă ajunse până la auzul mulţimii.
Aceste cântări ieşeau din gurile câtorva preoţi şi cântăreţi, ce petreceau la mormânt un cadavru aşezat într-un cosciug modest şi purtat de patru postelnicei pe un pat mortuar, compus din lemn simplu şi căptuşit cu chembrică verde.
Poporul, ale căruia sentimente se schimbă foarte lesne, cum auzì cântările preoţilor şi văzù cortegiul funerar apropiindu-se, începu să se tragă înapoi cu respect, ca să-i înlesnească trecerea, dar această bunăvoinţă fu nefolositoare, căci din partea opusă a uliţei veneà o căruţă de ţară cu doi cai, în care erà asemenea un cosciug închis şi un preot care citeà cadavrului dintr-însul rugăciunile de odihnă.
Aceste două procesiuni mortuare, neputându-se vedeà una pe alta din cauza poporului ce erà adunat în centrul uliţei, înaintară una contra alteia până la locul execuţiunii şi se opriră, căci uliţa erà atât de strâmtă în cât erà cu neputinţă a trece una pe lângă alta, sau a se întoarce una din ele înapoi, spre a puteà trece cealaltă.
In fine, Baş Buluc-Başa al Spătăriei, însărcinat cu executarea hotărîrii, văzând această încurcătură, făcù semn executorului să-şi termine lucrarea. Un ţipăt ascuţit şi nervos repetat de mai multe ori, anunţă poporului că ţintuirea s-a terminat. Gloatele dispărură într-o clipă; totul intră în tăcere, numai cele două procesiuni stăteau una în faţa celeilalte, dinaintea falitului ţintuit.
Ar fi zis cineva, că între morţii din cele două coşciuge şi neguţătorul cel ţintuit există o legătură fatală sau o ură neîmpăcată. Ei bine, această legătură existà în adevăr, căci cadavrul cel purtat pe patul mortuar şi însoţit de preoţi şi cântăreţi erà al Postelnicului Andronache Tuzluc; cel d-al doilea cadavru, tras de doi cai de sat în acea căruţă mizerabilă erà al lui Dinu Păturică; iar mofluzul cel ţintuit erà Costea Chioru, care de şi cam târziu, luă însă o aspră răsplătire pentru toate crimele ce săvârşise.
Iată cum îşi terminară cariera vieţei, aceşti trei sceleraţi. întâmplarea voise ca ei să se mai întâlnească încă odată, înainte de a se prezentà lui Dumnezeu spre a-şi da seama de relele ce săvârşiseră pe acest pământ.
Cât despre Kera Duduca, am aflat mai în urmă că ea, voind să facă pe cocheta şi în casa noului ei bărbat, fu descoperită de dânsul şi trimisă înaintea Cadiului, care ordonă să o coasă într-un sac şi apoi să o arunce în valurile Dunării, după cuprinderea legilor musulmane.
EPILOG.
Din opincar, Mare Spătar.
La 23 Aprilie, anul 1825, locuitorii Bucureştilor erau cuprinşi de frigurile veseliei şi ale plăcerii; ei serbau ziua Sfântului Gheorghe, vechiul patron al României. Uliţele mari şi mici erau măturate şi stropite cu apă; prăvăliile neguţăto- rilor şi casele boierilor erau împodobite cu ramuri de salcie şi iarbă verde. Un cer senin şi un soare dulce de primăvară veneau să complecteze acest cadru magnific, ce prefăcuse oraşul într-o grădină improvizată.
Podul Mogoşoaiei erà plin de privitori de amândouă sexele şi din toate clasele societăţii, bine înveşmântaţi şi cu feţele zâmbitoare. ei se îndreptau către mănăstirea Mihaiu-Vodă, unde erà să se săvârşească într-acea zi o nuntă domnească.
Pe amândouă laturile uliţei depe podul Dâmboviţei, ce ducea la Mihai-Vodă, erau brazi înfipţi în pământ şi împodobiţi cu panglice şi beteală de fir.
Inaintea acestor brazi erau două rânduri de catane spătăreşti, îmbrăcate cu mintene, poturi (nădragi) şi ghebe scurte, împodobite cu găitane tricolore; iar pe cap purtau căciuli cu floace albastre şi drept toată armătura aveau câte o puşcă pusă pe umeri şi câte un pistol la brâu.
La spatele acestor ostaşi se formase pe amândouă părţile piramide de curioşi cari aşteptau cu nerăbdare trecerea alaiului domnesc. Dar aşteptarea nu fu lungă, căci peste puţin se arătă înaintea lor spectacolul ce le aţâţase atât de mult curiositatea. Alaiul soseà.
Acest cortegiu princiar erà orânduit astfel:
Avantgarda se compunea din: breasla Agiei, alcătuită din călăreţi polcovniceşti călări şi armaţi; Vel-Căpitan de cazaci cu steagul şi toboşarul său; talpaşii dorobănţeşti pedeştri cu tobele, chiverele şi cimpoaiele lor; Vel-Căpitan de dorobanţi cu zapcii săi şi cu câţiva din breasla armenească, cu steag şi tobe după dânşii; podari pedeştri cu topoarele pe umeri; cazacii agieşti pedeştri, cu cimpoaie şi tobe; vânătorii, asemenea; căpitanii de agie înarmaţi; ciauşul agieşc şi logofătul agiesc; polcovnicul de poduri cu polcovnicul de ciocli; polcovnicul de vânători cu polcovnicul de Târgovişte; apoi marele agă cu podoabele lui după obicei.
După aceştia veneà breasla spătărească alcătuită din lefegii cu steagul, călări; Marele Căpitan de lefegii cu zapciii;
Buciucul,
toboşarii
şi sărmaciul
369) său; seimenii călări, înarmaţi şi îmbrăcaţi în haine roşii şi moţuri galbene; Başbuluc başa cu steagul cel mare, cu tobe şi
sărmaci;
scutelnicii spătăreşti înarmaţi; apoi marele Spătar.
După dânşii venea breasla Marelui Portar cu toată ecpaiaua (suita) sa; Marele Armâş cu steagurile ţării, cu trâmbiţele şi, cu armăşeii săi; apoi veneà careta domnească trasă de şase armăsari vineţi cu doi ciohodari pe capră, doi în coadă şi alţi şase împrejurul caretei; toţi îmbrăcaţi în haine roşii cu fir şi cu işlice rotunde de samùr.
In această caretă şedeau un june şi o tânără fată. El erà înveşmântat cu anteriu de
suvai
370) alb cu vărguliţe de fir bun, aveà fermeneà de
buhur
371) ca paiul grâului şi giubea de
zuf
albastru deschis. Peste mijloc erà încins cu un brâu de tulpan alb, iar pe cap aveà fes roşu de Ţarigrad. Juna fată erà îmbrăcată cu rochie albă de tulpan şi încinsă peste mijloc cu un cordon de panglică roşie încheiată cu o cataramă ferecată cu diamante; pe cap purtà o diademă de briliante şi beteală; la gât aveà un ghiordan de rubine, iar în urechi cercei de smarald înconjuraţi de diamante. Amândoi aceşti juni erau de o frumuseţe rară şi după privirile furişe ce-şi aruncau unul altuia, semănau a fi coprinşi de un amor înflăcărat.
Careta mergeà în pasul cailor, ocolită de ciohodari, iar după dânsa veneà restul alaiului compus din tagmele acestea: Calemul armăşiei cu ftore 372) şi treti 373) armaş cu
ecpaiaua
374) lor, în mijlocul cărora erà Marele Armaş cu hainele muiate în fir, steagul cel mare al ţării, lăutarii şi trâmbiţaşii domneşti,
Uruc-Bairam, Tuiurile,
sacagii domneşti şi
salahorii
cu beţele în mâini, apoi cei doisprezece cai domneşti, împodobiţi cu cioltare (valtrape) de fir şi cu calcane de argint suflate cu aur, şi cu pene de struţ în frunte. Aceşti cai erau conduşi de comişi domneşti şi înconjuraţi de ciohodari.
După aceştia veniau: comişii, rahtivanii şi postelniceii călări, îmbrăcaţi cu capoturi roşii şi purtând în mâini semne domneşti. Apoi veneau: treti logofăt cu treti vistier, ftorii logofăt cu ftorii vistier; iar în mijlocul lor erà marele comis cu
ciauşii
şi
capugii
împărăteşti, însoţiţi de călălăreţi turci şi români.
După dânşii veneà
ecpaiaua
domnească şi se încheià cortegiul prin ortaua ciohodarilor şi a satâraşilor, căpitanii agieşti şi spătăreşti, tufecciii;
Mataragi Iamac, Satai Iamac, Icioglanii
cu Agaua lor
Peicii
şi
Has-Ahărlii
;375) iar în urmă de tot veneà tagma Divanului purtând:
topuzul
376), sangeacul şi semnul Domniei, înconjurat de copiii din casă purtând prapurele ţării.
Pe când acest alai defilà pe uliţa Mihai-Vodă cu acea pompă şi mărire cunoscută numai la curţile orientale, Grigore Vodă Ghica, împreună cu mitropolitul ţării, doamna cu boierii cei mari şi binişlii săi, aşteptau în uşa bisericii sosirea mirilor. In fine, ei sosiră şi intrară în biserică unde se săvârşi ceremonia religioasă a cununiei cu mare magnificenţă; iar după săvârşirea cununiei, domnitorul zise ginerelui cu glas tare şi majestos:
— „Iată, te cinstesc cu caftanul de mare spătar şi te fac caimacan al Craiovei, ca să răsplătesc bunătatea sufletului tău şi slujbele ce ai făcut ţării; fii fericit!” Junele făcù mătanie şi sărută mâna domnitorului, apoi se retrase plin de bucurie, că-şi ajunsese ţinta aspiraţiunilor sale; iar juna lui soţie căzù pe braţele părintelui ei, obosită de neaşteptata fericire şi-i sărută mâna cu fierbinţeală.
Acest soţ fericit erà Gheorghe, fostul vătaf de curte al comisului 377) Andronache Tuzluc; erà acel june mărinimos ce l-am văzut sacrificându-se, ca să scape pe stăpânul său de sărăcie şi de ruşine. El veneà să arate Românilor, că este de ajuns ca omul să fie bun şi înzestrat de natură cu virtuţi şi inteligenţă şi fie condiţiunea sa oricât de obscură la început, el va ajunge la mărire. Cât despre juna sa soţie, ea erà frumoasa Maria, fata Banului C..., care de şi iubise pe Gheorghe cu multă pasiune, dar preferase mai bine moartea decât o fericire trecătoare şi dobândită prin călcarea datoriilor sale de bună fiică; suferinţele şi desperarea ei erau acum răsplătite de ajuns.
-FINE-